Cum s-a vindecat copilul meu de frica de câine

Sharing is caring!

În dimineața aceea însorită de mai, nimic nu prevestea întâmplările următoare.

Cu bucle aurii si ochi senini și încrezători, Eva (20 luni) iese din casă pregătită să alerge prin curte și să se bucure de verdele crud de mai. Închid ușa și mă aplec să-mi leg șireturile când aud un țipăt de groază de afara. Mă reped în curte și o găsesc pe Eva încremenită pe terasă, țipând îngrozită. Nu văd nimic ce ar fi putut cauza atacul ei de panică. Verific să nu o fi înțepat vreo albină, întreb ce s-a întâmplat. Ea se scufundă în brațele mele  și mă împinge spre ușă. Nu poate vorbi (oricum de felul ei nu zice mare lucru), se îneacă în lacrimi și tremură incontrolabil. Chiar când deschid ușa pentru a intra, din spatele casei apare câinele nostru mare și negru dând vesel din coadă, se uită la noi și fuge înapoi. Acum înțeleg, Eva s-a speriat de câine.

Următoarele trei zile numai apropierea de ușă declanșează în fetița mea un tsunami de frică acompaniat de țipete și lacrimi. O țin în brațe și o asigur că este in siguranță și ascult potopul de sentimente care o cotropesc. O duc la geam și îi arăt că Lexa (cățeaua noastră rasa Cane Corso) este în cușca ei cu gard înalt și poarta legată bine.

După trei zile, Eva acceptă să iasă din casă doar ținută în brațe și orice tentativă de a ne apropia de cușca câinelui se lasă cu plâns isteric, traspirație, tremurat, strâns în brațe și împins spre ușă. Îi respect dorința și ne îndepărtăm în timp ce o țin în brațe, îi vorbesc blând ca să știe că o înțeleg și că e în siguranță.

Eu eram în procesul de certificare ca Instructor Hand in Hand Parenting. Această abordare de parentaj susține că copiii au nevoie să se simtă conectați la persoanele de atașament pentru a se dezvolta armonios, iar suferințele trecute pot fi vindecate dacă noi, părinții, îi ascultăm când plâng și fac tantrumuri (Staylistening), ne jucăm și încurajăm râsul (Playlistening), le acordăm din când în când timp cu 100% atenție (Special Time), le punem limite blând (Setting Limits) și avem grijă de starea noastră interioară folosind Parteneriatele de Ascultare (Listening Partnerships) pentru a ne elibera blocajele emoționale care ne împiedică să fim cea mai bună variantă a noastră. Având toate aceste instrumente tot n-am crezut vreodată că Eva va ajunge să caute compania câinilor.

Vara noastră a decurs astfel. La început, aproape zilnic, Eva avea câte o criză de plâns sub diverse pretexte, în care mă împingea cu furie cu fața la pământ și se urca pe spatele meu. Eu o ascultam și o asiguram că e în siguranță. Apoi crizele s-au rărit însă a apărut în rutina noastră de Timp Special joaca de-a căluțul. Timpul Special este un instrument Hand in Hand Parenting care presupune să îi acorzi copilului un timp limitat (5-10-30 minute) în care îi predai lui puterea, faceți orice își dorește el (în limitele siguranței), îi dai 100% atenție și îl scalzi în afecțiune și admirație întărindu-i astfel încrederea în forțele proprii și în sine. Ne-am jucat de-a căluțul zilnic timp de 2 luni. Jocul a evoluat. Mai întâi eram un căluț obișnuit, apoi mi s-a cerut să fiu nărăvaș, apoi să fiu docil iar ea să se urce în picioare pe mine.

În august a schimbat jocul. A găsit un cățel alb de pluș pe care îl plimbam ori de câte ori făceam Timp Special. Pur și simplu eu mergeam de mână cu ea prin casă, iar ea ținea cățelul în brațe. După o săptămână a adus și un bebeluș de jucărie în joc. Acum plimbam zilnic, timp de 15 – 20 de minute, bebelușul și căinele de pluș. Acest fel de Timp Special a durat aproape o luna. Spre finalul lui septembrie mi-a cerut să mergem în camera mea pentru Timp Special și să ne uităm pe fereastră. După vreo 10 minute a pus păpușile pe pervaz și ne-a ”servit” pe toți cu ceai dintr-o căniță de plastic. Din aceeași căniță, ca la împărtășanie. Apoi Timpul Special s-a terminat, a pus păpușile deoparte și a plecat la joacă. A doua zi de dimineață, când a ieșit la joacă în curte, primul lucru pe care l-a făcut a fost să meargă la țarcul câinelui, să-și bage mâna prin gard și să-l mângâie. Acela a fost mpmentul în care în mintea mea s-au derulat toate aceste evenimente și s-a făcut legătura dintre ele. În acea seară pe pervaz, câinele și fetița au devenit prieteni și ca orice prieteni adevărați, au servit ceaiul împreună.

Fetița mea nu s-a mai jucat niciodată cu bebelușul și cu cățelul alb de pluș. În schimb, oriunde am merge, ea caută să ajungă la un câine. Se bucură autentic de prezența lor și nu mai fuge terorizată din calea lor.

 

Sharing is caring!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.