Limite jucăușe

Bună să vă fie ziua precum vi-i inima!

Despre limite și limitări s-au scris cărți și se vor mai scrie. Sunt convinsă că oricât de mult mă străduiesc să fac lucrurile altfel decât se făceau altă dată, inevitabil voi crea și limitări în sufletele copiilor mei. Nu pentru că vreau, ci pentru că nu mă pot abține. Nu mă pot abține pentru că sunt om și am, la rândul meu, limitările mele. Despre ele am ocazia să mă plâng partenerelor mele de ascultare (norocoasele! :)). Totuși cum pot face să nu-i limitez chiar foarte mult pe copiii mei dragi setând în același timp limite pentru ei?

Cum limităm copiii?

Până acum am identificat două metode de a-i limita pe copii. Una este legată de modul în care pun limita și cealaltă este legată de motivul pentru care pun limita. Concret: atunci când modul de a pune limita este țipând, amenințând, rugând, mituind, etc. creez o limitare. Mesajul meu de ”nu este permis să” se transformă în ”nu ești capabil să” căpătând o nuanță personală, limitativă și deconectantă. Atunci când motivul pentru care pun limita este fiindcă mie mi-e frică, EU nu pot accepta asta, creez o limitare. Limitez copilul la universul meu de înțelegere, îi tai aripile și îi diminuez dorința de explorare și cunoaștere.

Nu intenționez să le transmit astfel de mesaje sau să creez astfel de limitări. Pe unele le fac inconștient, instinctiv – dacă mie mi-e frică și ție ar trebui să-ți fie – pe altele le fac din lipsă de resurse, de răbdare, timp și altele. Deci ce pot face?

Cum punem limite fără a crea limitări?

Pot începe prin a schimba forma de setare a limitei. Înlocuiesc țipatul și variațiunile pe tema lui cu varianta ASCULTĂ – PUNE LIMITA – ASCULTĂ sau, dacă situația o permite, o dau pe joacă. Patty Wipfler, fondatoarea Hand in Hand Parenting are o vorbă: ”First connect, then corect” adică ”Întâi te conectează, apoi corectează”. Prin punerea de limite ne dorim să corectăm sau să oprim unele comportamente, iar conectarea este vitală în acest proces.

Un copil conectat, care se simte în siguranță nu va apela la comportamente deranjante pentru a atrage atenția, pentru c[ el simte deja toată atenția de care are nevoie. Un copil deconectat are nevoie să fie ascultat și să i se redea încrederea în bunătatea proprie și a celor din jur. Așadar întâi ascult, evaluez situația, apoi pun limita cu blândețe și ascult din nou râul de sentimente care însoțește situația.

Limite jucăușe

Dacă situația o permite, o dau pe joacă. Adică folosesc joaca pentru a pune o limită.

De exemplu, atunci când Eva (3 ani) nu voia să se îmbrace după somnul de amiază și umbla prin casă goală mi s-a părut oportunitatea perfectă pentru o limită jucăușă. Am luat hainele și i le-am aruncat în cap repetând limita cu un ton jucăuș: ”Ba să te îmbraci!”. Iar ea mi-a răspuns chicotind: ”Ba tu să te îmbraci!”, și mi-a aruncat hainele înapoi. După câteva minute de bătaie cu haine, timp în care am râs și ne-am reconectat, o întreb pe Eva: ”A cui este bluza asta?”. ”A mea”, zice ea. ”Și ce ai de gând să faci cu ea?” ”Vreau să mă îmbrac. Singurică!” Limită pusă! Limită respectată! Succes pentru amândouă! Eu am pus o limită fără țipete, fără amenințări, fără învinuiri, iar ea a ales să încerce ceva nou: să se îmbrace singurică.

Mi-a plăcut mult cum a pus problema Larry Cohen, psiholog si autor al cărților Playful Parenting (în românește – Retete de jocuri) și The Art of Roughousing (în românește – Arta hârjonelii). El zice așa: ”Întreruperea unui comportament distructiv, irațional nu este o pedeapsă, este o limită. Limitele îi ajută pe copii să se controleze, să-și exprime sentimentele și să se gândească la ce fac.” 

Atunci când putem să aducem și puțină joacă în punerea de limite, aducem de fapt un plus de valoare limitei în sine pentru că plusăm cu conectarea. Pentru că aș fi putut foarte bine să folosesc un ton ferm, insistent sau să o îmbrac cu forța fiindcă eu știu mai bine că dacă nu se îmbracă va răci. Dar atunci între noi s-ar fi creat o prăpastie de deconectare sau chiar un conflict, s-ar fi indus frică sau ranchiună și cel mai probabil (cunoscându-mi odrasla), cu prima ocazie, fetița mea și-ar fi scos hainele și le-ar fi aruncat cât colo. Nu e exact rezultatul pe care mi-l doream.

Așadar, haideți să punem limite jucăușe care dau putere și încredere copiilor și aduc conectare, căldură și iubire între părinte și copil.

!!! Atenție: Dacă limita necesară este legată de un subiect posibil vătămător – degete în priză, ieșit în stradă, joaca cu cuțite ori pe marginea balconului, etc. – folosiți tonul ferm, insistent, alergați după ei, îndepărtați-i cu toată forța din fața pericolului.

Folosiți limitele jucăușe pentru momentele neaducătoare de durere.

Pentru mai multe informații și povești cu limite, vă invit să vă înscrieți aici la teleseminarul GRATUIT ”Cum punem limite fără a crea limitări”, din 7 martie 2017.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.