Buna sa va fie ziua precum vi-i inima!
Timpul Special, e special, ce mai! Cand ma astept mai putin ma uimeste si imi intareste increderea in Parentajul prin Conectare. Hand in Hand Parenting ofera informatii detaliate aici. Eu doar va povestesc o intamplare minunata din care reiese aplicabilitatea acestui instrument deosebit: Timpul Special.
Areta (4 ani) are niste zile mai dificile. E agresiva fata de surioara ei (2 ani), isi iese repede din fire cu fratele ei (7 ani) si e total deconectata de mama ei (adica eu). S-a refugiat in Turnul Neputintei, spunand ca e mica, ca ea nu poate sa faca nimic, etc. Totusi, ca o Rapunzel adevarata, a gasit o metoda sa evadeze. A cerut Timp Special.
Timpul special e acea perioada limitata de timp in care parintele acorda intreaga sa atentie si dragoste puiului sau, fara a raspunde la telefon, fara a se gandi la problemele cotidiene, fara a se lasa distras de multele ganduri care ii stau in fire unui parinte. Copilul preia conducerea relatiei, iar parintele incearca sa se implice si sa traiasca acele clipe ca pe cele mai pretioase din viata sa. Asa cum bine spune Patty Wipfler „aceasta atitudine relaxata si plina de disponibilitate va oferi copilului spatiul perfect pentru a-si infrunta problemele”.
Sa revenim, deci, la probleme. Areta are tendinta de a pierde mult din Timpul ei Special, planuind ce va face, adunand materiale pentru reusita activitatii propuse. Ma asteptam la asta si acum. Ma pregatisem, totusi, sa imi infranez dorinta de a o grabi si ma setasem sa fac exact ceea ce imi va cere. M-am gandit ca, pana la urma, orice forma de conectare va avea un impact pozitiv asupra comportamentului ei. Conectarea eram dispusa sa i-o ofer din plin. La inceput a vrut sa mearga in camera de sus si sa pregateasca un mare bal de printese (in 20 de minute, cat aveam la dispozitie nu ar fi apucat nici sa dea drumul la muzica). Insa, pe drum a dat de un puzzle pe care il incercase zilele trecute. Asa ca a propus sa faca mai intai puzzle-ul. “Sunt aici ca sa fac orice doresti tu, draga mea”, am zis eu.
Cand reusea sa puna o piesa la locul ei, eu ii admiram munca: „Hei, dar tu chiar te pricepi la treaba asta! Chiar stii unde se potrivesc piesele! Ai vrea sa pun si eu piese?”A zis da, numai ca eu pur si simplu nu reuseam sa gasesc piesa potrivita. „Of, nu ma pricep deloc la puzzle-uri! Nu-s buna de nimic! Sunt de tot rasul.” Dar ea nu voia sa rada de mine. E voia sa-si construiasca propria incredere in sine. „Mai spune-mi cat de buna sunt la puzzle, mami”, a zis ea. Si asa am si facut.
A facut si desfacut puzzle-ul de 3-4 ori, apoi timpul s-a terminat. Zambea! Puteam sa vad ca se simte mult mai increzatoare, mai puternica si mai in pace cu ea insasi si cu Universul. Ceea ce a urmat mi-a si confirmat asta. Areta s-a dus la sora-sa si i-a zis: „Stii, eu sunt foarte buna la puzzle-ul asta. Vrei sa te invat si pe tine?” Sora ei a acceptat si s-au jucat impreuna, mai intai cu puzzle-ul apoi cu alte jucarii, toata dupa amiaza, ca doua surioare bune si iubitoare.
A mai facut acel puzzle de cateva ori la Timpul Special si in afara lui. De fiecare data pleca de acolo impacata, increzatoare si dispusa sa coopereze. Ma uimeste cat de putin au nevoie acesti omuleti pentru a-si umple paharul cu afectiune. Un pic de conectare, putina atentie si timp. Asa e dragostea: speciala!