De ce nu am murit pe 14 octombrie

Sharing is caring!

„Un umăr se umflă din două motive și ambele sunt grave”, îmi spune doamna doctor în timp ce mă împinge ușor spre pat.

Afară cad frunze din tei și castani, iar eu văd soarele zâmbindu-mi trist de deasupra Mănăstirii Golia. Azi e cald, neobișnuit de cald pentru perioada asta din an. De obicei pe 14 octombrie, de ziua Cuvioasei Parascheva e frig și plouă și se spune că Sfânta plânge pentru noi, muritorii. Dar azi e cald și e soare și cred că EA zâmbește acum pentru că mă știe pe mâini bune.

În urmă cu trei săptămâni am născut cel mai frumos, dulce și ochios băiețel din lume (trebuie să mă credeți pe cuvânt). E primul meu copil și nu mă satur să-l privesc și să-l drăgălesc. Dar orice ținut în brațe îmi provoacă o durere sfâșietoare în mâna stângă. ”O fi o febră musculară”, îmi zic, ”nu sunt obișnuită să țin omuleți în brațe toată ziua.” Mai dau cu niște cremă anti-inflamatoare și merg mai departe. Alăptat, somn puțin, singurătate. Pe zi ce trece mă doare tot mai tare, atât de tare că nu pot dormi în nici o poziție, nu pot mânca, plâng încontinuu pentru că nu-mi pot ține în brațe pruncul, nu-l pot spăla, nu mă pot bucura de fețișoara lui drăgălașă.

Înțeleg într-un final că treaba e serioasă și merg la medic. Mă consultă, îmi face o infiltrație (habar n-am cu ce, nu mă întrebați) și mă trimite acasă. Tot mă doare. Revin. Îmi dă de făcut electroterapie. Timp de o săptămână mă trezesc în fiecare zi la 5 dimineața, alăptez pruncul, îl las cu tati, conduc 15 km cu o singură mână (deja nu-mi mai pot mișca mâna stângă de durere), fac electroterapie jumatate de oră, conduc înapoi 15 km, preiau pruncul și îl trimit pe tati la serviciu.

Azi, chiar azi, de ziua Cuvioasei Parascheva, merg iar la terapie. Nu știu exact ce zi a spătămânii e, dar știu că soțul meu trebuie să ajungă la serviciu. Ies de acolo cu o durere și mai ascuțită. Îmi dau lacrimile. ”Maică Parascheva roagă-te pentru mine păcătoasa. Ce să mai fac? Mă doare prea tare.” Un gând îmi încolțește în minte.

Îl sun pe soțul meu și îi spun că trebuie să văd alt doctor pentru că eu cred că ceea ce fac acum nu funcționează. Copilul urlă din toți rărunchii. Îl aud în fundal. Las lacrimile să-mi încălzească și mai mult obrajii. Îl rog să-i facă un ceai pentru că nu o să dureze mult, în maxim o oră sunt acasă.

Orașul e plin. Pelerinii vin din toate colțurile țării și chiar din alte țări pentru a se închina la Cuvioasa Parascheva. Sunt flori și bagaje peste tot. Eu conduc cu o mână până la cabinetul doamnei doctor Adriana Ciornohuz de care auzisem în treacăt de la cineva. Urc scările și mă opresc în fața recepției. ”Aveți programare?”, mă întreabă asistenta. ”Nu. Dar nu mai suport durerea. Trebuie să o văd pe doamna doctor.” Chiar atunci se deschide ușa cabinetului și apare doamna doctor și se interesează despre ce se întâmplă. Îi explic că nu am programare, reținându-mi lacrimile pe cât posibil, dar că mă doare îngrozitor umărul, că sunt lehuză și nu-mi pot ține copilul în brațe și să facă ceva.

Mă invită în cabinet (avem timp înainte de a veni primul pacient) și mă examinează. Îmi pune tot felul de întrebări. Nu știu de ce, dar mă simt în siguranță și chiar fac glume pe seama situației mele.

”Un umăr se umflă din două motive și ambele sunt grave”, îmi spune doamna doctor în timp ce mă împinge ușor spre pat. ”Trebuie să faceți niște investigații de urgență ca să vedem exact despre ce e vorba.” ”Dar trebuie să ajung acasă. Plânge copilul.”, zic eu în timp ce zâmbetul își pierde din intensitate. ”Eu zic să plângă cât are după cine. Nu e de glumă. Trebuie să mergeți chiar acum!”, îmi spune doamna doctor grav.

Eu nu cunosc pe nimeni pe la spitale. N-am fost niciodată. N-am avut nevoie. Doamna doctor pune mâna pe telefon și sună un medic de la radiologie, unul de la ecografie și unul de la ortopedie, îmi ia analize și le trimite la laborator cu mențiunea URGENT. Eu cobor scările împleticindu-mă. Tremur, dar nu de durere. Tremur de bucuria întâlnirii cu un om bun. Fac semnul crucii și-i mulțumesc Cuvioasei pentru gândul bun și pentru omul frumos pe care mi l-a trimis. Sun un prieten și îl rog să caute lapte praf potrivit pentru un bebeluș de 3 săptămâni și să-l ducă soțului meu. Conduc cu o singură mână prin mijlocul mării de pelerini până în capătul celălalt al orașului. Radiografie. Ecografie. Înapoi la cabinetul doamnei doctor Ciornohuz.

Mă așteaptă cu analizele. Aud ca prin vis… ”zeci de mii de leucocite”…”septicemie”…”Stafilococ auriu”…”ai mâncat ceva?”. Reușesc să răspund că nu. ”Am vorbit cu doctorul Sîrbu de la Spitalul de Urgență. E șeful de la Ortopedie. Te duci acum să te vadă!”, îmi mai spune doamna doctor în timp ce-mi îndeasă hârtiile cu analize în geantă.

Cum am ajuns la Spitalul de Urgență nu-mi amintesc. Știu doar că stăteam într-un hol îngust ca o anticameră a iadului și mă uitam la o ușă înaltă și albă așteptând, parcă, sentința de condamnare. Mi s-a părut încă și mai înalt doctorul când a ieși de acolo. A zâmbit, a glumit, a atins umărul dureros și a dat sentința: ”Operație de urgență”.

De aici totul se precipită. Parcă deodată s-a făcut noaptea și a venit cineva să-mi facă anestezia. M-am simțită întinsă pe o targă și dusă într-o cameră, care din poziția în care eram, părea o debara dezordonată. Simțeam cum umblă niște mâini prin umărul și omoplatul meu, iar eu vreau să le spun că îi aud și că nu mă doare, dar nu pot scoate nici un sunet. Termină și mă duc într-un salon care arată ca un subsol abandonat. Mai sunt trei paturi acolo, toate pline. Adorm sprijinindu-mă pe umărul drept și dorm, pentru prima oară în 3 săptămâni, fără durere.

Cu umărul bandajat la reîntâlnirea cu pruncul

Mă trezesc dimineața și observ că am sânii plini de lapte, patul ud în dreptul pieptului și un tub iese din mine prin umăr și se termină într-o pungă pe care o am în buzunar. NU MĂ DOARE. ”Nu mă doare? Ba da. Mă dor sânii. Trebuie să-i golesc.” Mă târăsc până la baie și mulg o parte din lapte pentru a-i detensiona. Vorbesc cu cei de acasă. Între timp venise soacra mea să aibă grijă de micuț pentru ca soțul să poată merge la serviciu. Îl rog pe soț să-mi aducă pompa și cele necesare pentru timpul pe care îl voi petrece în spital. ”Mă țin aici o săptămână să dreneze toată infecția. Au scos deja o jumătate de litru. Dar NU MĂ MAI DOARE. E doar incomod cu tubul care iese din mine. DAR N-AM MURIT.”, îl anunț eu. Da, trebuie să fac tratament cu un cocktail de 5 anitibiotice timp de o lună jumătate, DAR NU AM MURIT. Da, trebuie să opresc alăptarea, DAR N-AM MURIT. Da, trebuie să țin mâna imobilizată 21 de zile, apoi să fac kinetoterapie pentru recuperarea mobilității timp de 3 luni, DAR TOT N-AM MURIT.

 

Mă întorc în salon și îmi observ colegele. Una se pregătește să plece acasă după o operație de șold. Vorbește în continuu despre copiii ei și despre nepoți. Una strigă cât o ține gura că o doare. Iar una, o bunicuță mărunțică, își scoate pieptănul și își aranjează părul. E oarbă și surdă. Căzuse pe o alee și își scrântise piciorul. Fără echivoc, în fiecare dimineață, bunicuța își scote pieptănul dintr-o cutiuță specială, își piaptănă părul, apoi își aranjează lucrurile într-o valijoară pe care o are lângă pat. Pentru a comunica cu ea, personalul spitalului trebuie să-i scrie cu degetul în palmă, literă cu literă, mesajul. Ea răspunde cu o voce subțire dar hotărâtă. Știe exact ce vrea și cum să ceară.

Un nou început

Mă uit pe geamul de deasupra patului meu. Frunzele cad și azi. E soare și azi. Dar azi n-am murit. Azi nu mă mai doare. Azi sunt recunoscătoare Lui Dumnezeu și Cuvioasei Parascheva pentru gândul bun, pentru oamenii omenoși pe care mi i-a trimis și pentru ziua fără durere. Mă gândesc la anii de studenție când stăteam la rând cu pelerinii să mă închin la moaștele Sfintei și la orele ce atunci îmi păreau lungi. Mi-ar fi plăcut să merg și anul acesta dar copilul și durerea m-au împiedicat. EA, însă, nu m-a uitat și mi-a călăuzit pașii în pelerinajul meu spre vindecare.

Azi, după 9 ani de la acea zi, asist iar la pelerinajul ieșean dar cu altă durere. Una care nu se vindecă la medic ci la racla Sfintei. Durerea mea este provocată de cuvintele grele, jignitoare și umilitoare pe care le aud de la oameni de tot felul referitoare la moaștele Sfintei Parascheva și la cei care vin să o viziteze de ziua ei. Da, ne adunăm mulți, blocăm străzi, cântăm tare și facem mătănii. Fiecare dintre noi se duce cu un gând, iar gândul nu ni-l poate judeca decât Dumnezeu. Eu vin cu recunoștință pentru acea zi și pentru toate celelalte în care am îngenunchiat în fața raclei Sfintei și ea mi-a dat gândul bun. Și am să tot vin în fiecare an, cât mă țin picioarele, iar când nu mă vor mai ține, am să rog pe cineva să mă aducă (deci vom fi cu cel puțin unul în plus la coadă).

Oameni buni  din Iași (am să vă spun așa, pentru că eu cred că așa sunteți), pregătiți-vă pentru o viață plină de pelerini, pelerinaje și minuni, pentru că dacă nu, vă vor lua pe nepregătite și vom avea aceeași discuție an de an! E obositor și plictisitor atât pentru cei care acuză cât și pentru cei care se apără. Nu vă cer să vă convertiți, nici să vă placă ceea ce vedeți. Vă cer să ne arătați compasiunea și bunătate pe care vreți să le primiți înapoi.

Sharing is caring!

0 comentarii la „De ce nu am murit pe 14 octombrie”

  1. Fiecare, aproape fiecare – cred, are in viata un impas… si un moment care-i schimba. Pentru totdeauna! Mi-am adus si eu aminte de momentul meu, legat tot de Sfântă, chiar daca nu si de ziua de azi. In rest, sa fim cu toții bine! Multumesc pentru mesaj!

  2. Atât de emoționant… profund… plâng ….și recunosc că încerc pentru a doua oară să las un mesaj…sper ca lacrimile să nu mă mai împiedice să postez….simt o durere pe care nu știu cum să o descriu…dar totuși mă bucur că ai putut să vezi și să găsești binele și lumina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *