Am să vă povestesc cum mi s-a schimbat definitiv viața de părinte. Și poate o să vi se pară clișeistic sau ceva neverosimil, dar eu cred că atunci când o informație ajunge la mine exact când sunt pregătită să o primesc, ea are potențialul să-mi schimbe viața pentru totdeauna. Pentru mine, această informație a venit de la Hand in Hand Parenting.
Povestea e așa: aveam doi copii, îl așteptam pe al treilea. Întotdeauna am știut că vreau copii și că o să fiu foarte bună la a-i crește. Contribuisem la creșterea surorilor mele mai mici și a altor copii din familie și iubeam, pur și simplu, copiii. Doar că realitatea arăta cu totul altfel. Eram mereu nervoasă, mă răsteam la cei mici, ba chiar îi și altoiam câteodată. Aveam impresia că eșuez. Unul din copiii nu mânca și nu dormea cum trebuie (!!), iar celălalt era anxios și neîncrezător și venea cel de-al treilea. Mă uitam în jur și vedeam copii care mănâncă avocado, îmbrăcați cu haine călcate și asortate și mame care aveau timp pentru ele. Doar eu umblam cu pantaloni de training, cu copiii cu muci în barbă și hainele pătate. Apoi a venit ziua în care am ridicat mână să-l mângâi pe cap pe băiatul meu, iar el s-a ferit cu frică în ochi. Acela a fost momentul în care m-am prăbușit în mine. Singurul lucru de care eram 100% sigură în viață – să fiu părinte bun – tocmai se spulberase. EȘUAM. Nu-mi plăcea de mine și nu-mi plăcea nici de copiii mei. Voiam să-mi dau demisia. Dar, ghici ce? Deși e jobul cel mai solicitant pe care îl vei avea vreodată, care te ține în priză 365 de zile pe an, 7 zile pe săptămână, 24 de ore pe zi, e și singurul din care nu poți să-ți dai demisia.
Ce puteam face? Am ales să caut informații despre cum să-mi cresc copiii mai bine. Am fost suficient de norocoasă să dau peste Hand in Hand Parenting, iar povestea fondatoarei, Patty Wipfler, era aproape identică cu a mea. Amândouă eram convinse că suntem mame bune până nu mai eram! Amândouă ne iubeam copiii enorm și ne doream să găsim soluții pentru a fi contribuții și nu limitări în viețile copiilor noștri. Diferența era că ea chiar găsise aceste soluții, iar eu am hotărât să învăț de la ea.
Am intrat în lumea dezvoltării personale și a educației parentale și am descoperit-o și pe Brene Brown care mi-a dat încă o trezire. Ea spunea că singura siguranță pe care o ai atunci când faci ceea ce-ți place în viață e că vei eșua, mai ales dacă te implici asumat în treaba respectivă. Creșterea copiilor nu face excepție. ”Dacă curajul este o valoare pe care o consideri importantă, atunci află că eșecul este o consecință la care te poți aștepta”, zicea Brene. Deci, dacă copilul meu plânge și se agață de mine când îl las la grădiniță, lovește alți copii, nu a renunțat încă la scutec, nu mănâncă singur, nu doarme, etc, societatea îmi spune că am eșuat. Că sunt un părinte ratat.
Bun, dar dacă totuși am avut curajul să ajung până aici, să fac acest copil sau copii, poate e timpul să-mi asum și probabilitatea de a eșua. Oricum nu am cum să o evit. Pot, însă, să schimb perspectivași să o văd ca oportunitate de creștere pentru mine și pentru copilul meu.
Trei lucruri care ne împiedică să fim părinți buni
Am zis, suntem pe scenă. Nu o putem părăsi. Copiii noștri depind de noi. În fiecare zi, ne trezim – dacă am avut norocul să dormim – și urcăm pe scenă. Toți ochii sunt ațintiți asupra noastră. Și noi, ce facem? PUNEM MASCA. Ca niște actori profesioniști, ne punem masca de părinte perfect, care îndeplinește TOATE nevoile copilului, muncește și are și viață socială. Constatăm curând că masca asta e grea, ne sufocă și ne îndepărtează chiar de copiii noștri. Punem filtrul perfecțiunii și pentru copiii noștri și niciunul dintre noi nu se mai prezintă lumii în autenticitatea sa.
Sigur, această mască e construită pentru a mă proteja pe mine de rușine, de nesiguranță, de tristețe, dar ea devine, curând, sursa acestor sentimente. Iar, în spatele ei, stau înghesuite dragostea, bucuria, siguranța, apartenența, creativitatea, încrederea, empatia, creșterea. Cu masca și costumul de părinte perfect, rămân blocat în spațiul lor strâmt și-l învăț și pe copilul meu să rămână mic.
Care sunt cele trei lucruri care ne mențin în spatele măștii? RUȘINEA. COMPARAREA. IZOLAREA.
Aceastea sunt sentimente și comportamente adânc implantate în noi și nu le putem controla, dar putem schimba modul în care ne raportăm la ele.
RUȘINEA e universală. Cu toții o simțim. E aproape imposibil să nu fi auzit vreuna dintre următoarele expresii:
- Vai, ce fetiță urâtă ești când plângi!
- Tu ești băiat mare, tu nu plângi!
- Dă-te jos din brațe de la mami că ești mare de-acum.
- Nu știi să mănănci singur???
Asta se traduce în: e RUȘINE. Pentru copil e rușine pentru că nu e capabil să le facă, iar pentru părinte e rușine că nu e capabil să-l învețe.
Vine, apoi, COMPARAREA. Câți dintre noi n-au simțit-o pe pielea proprie?
- Ia, uite la Gigel, el nu plânge.
- Ia, uite Ioana cum papă tot.
- Vai, ce obraznic e Ionel…
- Doamna x vine machiată în fiecare dimineață la grădiniță, și ea are trei copii, dar tu…
Și eu ce fac? Mă uit repede la mama lui Gigel și la mama Ioanei și la machiajul doamnei x și mă întreb eu de ce nu sunt în stare să fac ce fac ele.
Și apelez subtil la IZOLARE. Nu pot vorbi cu nimeni despre eșecurile mele, pentru că se pare că numai mie nu-mi iese. Dacă vorbesc, vor crede că sunt nebună, incapabilă sau proastă.
Dacă te oprești aici din citit și te duci repede la rubrica de comentarii și scrii: ”Uite, Irina, care-i treaba: mie nu-mi pasă ce zic alții”. Îți răspund imediat: ”Ca specie, avem creierul construit pentru a se conecta și regla cu ceilalți. Este vital pentru noi. Când respingem oamenii din jurul nostru, când nu ne mai pasă ce cred despre noi, de fapt pierdem din capacitatea de CONECTARE. Iar când ne definim prea mult după ce cred alții despre noi, atunci pierdem din capacitatea de a fi AUTENTICI”. Iar cei mai dornici de conectare sunt chiar copiii noștri. Pentru ei conectarea este esențială, o caută cu neînfricare și non-stop, dar uneori se izbesc de masca noastră făurită cu măiestrie într-o epocă în care, orice alternativă, părea imposibilă.
”Bine, bine, Irina, dar, oricum o dăm, tot eșuăm” – o să ziceți voi. Așa e! Cum zicea și Brene Brown – eșecul e singurul pe care te poți baza. Atât timp cât umblăm cu masca pusă, eșecul ne va urma și va face drumul foarte greu. Care ar fi alternativa? SĂ DĂM MASCA JOS. Asta presupune asumarea unor riscuri, expunerea autentică și schimbarea de perspectivă.
Să învățăm de la copiii noștri.
Pentru a crește armonios ei își asumă riscuri, se prezintă lumii așa cum sunt și văd lucrurile într-o nouă lumină. Ca să dăm masca jos, avem și noi nevoie de CONECTARE, ACCEPTARE ȘI ASCULTARE.
Spuneam, eșecul e inevitabil. Și atunci, ce putem controla? PERSPECTIVA. Cum ar arăta dimineața mea dacă plânsul copilului meu e felul lui de a se conecta cu mine? Dacă ”nu-mi place mâncarea ta” e de fapt ”vreau să mă vezi și să mă accepți așa cum sunt”? Dacă ”niciodată nu te joci cu mine” se traduce în ”am nevoie să mă asculți și să te conectezi cu mine”? Dacă ”doamna x e machiată la ora 8 dimineața și eu nu sunt în stare” înseamnă ”sunt copleșită de situație și am nevoie de ascultare și conectare cu un alt adult”?
Și aici vine partea cu schimbatul vieții. La Hand in Hand Parenting, am în trusa de instrumente, PARTENERIATUL DE ASCULTARE. Găsesc un adult cu care să fac schimb de timp de ascultare, fără judecată și fără sfaturi, păstrând un spațiu de siguranță și încredere. Ascult și sunt ascultat și-i transmit creierului: ”ești în siguranță. ești văzut. ești bun așa cum ești”. Mă conectez cu o persoană de încredere care nici nu mă critică, nici nu-mi aprobă comportamentul. Doar mă conține și îmi reamintește, prin prezența sa caldă, că ceea ce-i povestesc e doar un comportament, un tipar la care încă lucrez. Că nu mă definește și nici nu e evaluarea mea finală ca părinte. Ba mai mult, acestei persoane, în care eu am încredere și o respect, îi place în continuare de mine, mă respectă pentru curajul de a împărtăși onest și îmi admiră determinarea de a gândi profund și de a găsi soluții, ambiția de a fi prezent zi de zi pentru copilul meu și de a nu mă da bătut.
N-am opțiunea să cobor de pe scenă, dar am opțiunea să-mi aleg instrumentele cu care particip la piesă. În plus, am marele atu de a fi deja cea mai de încredere, tolerantă, sigură, iubitoare, atentă persoană din viața copilului meu. El/ea vine la mine cu credința că toate acestea sunt ADEVĂRURI absolute. Eu pot să ascult, să mă conectez și să îl/o accept așa cum e, fără judecată și fără sfaturi. Copiii noștri știu diferența dintre bine și rău încă dinainte de a se naște. Când asta nu reiese din comportamentul lor, înseamnă că au nevoie să se conecteze, să fie ascultați, conținuți și acceptați. Putem avea încredere că comportamentul lor se schimbă de la sine dacă noi aducem aceste elemente în viețile lor. La fel se întâmplă și cu noi, adulții.
Fie că ne dăm seama de aceste aspecte sau nu, copiii cresc. La 12-15-17 ani, pedepsele și recompensele nu mai au niciun efect. Tot ce a rămas e distanța dintre noi. Drumul spre regăsire e încă posibil, dar tare anevoios. În fața acestui ecran, astăzi suntem norocoși să fim pregătiți să primim informația potrivită și să schimbăm perspectiva asupra creșterii copiilor din una bazată pe CONDIȚIONARE, în una bazată pe CONECTARE.
Cei mai buni părinți pe care eu îi cunosc sunt cei care au avut curajul să se uite în spatele măștii, să o dea ușor jos prin ascultare și conectare. Iar acum, dezgoliți și autentici, sunt prezenți din nou și din nou pentru copiii lor. Prezența lor începe cu ei înșiși, cu ascultarea și acceptarea sinelui autentic.
Când mă uit la mine și la copilul meu, care critic crezi că e cel mai mare? Mama? Soțul? Grupul de mămici de pe Facebook? Nu. EU. Cu cât mai multă gălăgie e în sufletul meu cu atât mai tare va striga criticul meu interior, iar urechile mele vor fi ciulite să-i prindă din zbor fiecare vorbă. Întrebarea este: ”mă ajută cu ceva acest critic în creșterea copilului meu?”. Dacă perfecțiunea înseamnă să renunț la autenticitate, ceea ce-mi rămâne e doar critica. Iar copilul meu se întâlnește cu masca rece și incompletă pe care o preia ca model sau contra-model de viață.
Aceasta este o invitație să facem liniște pe interior și pace folosindu-ne de un instrument simplu, dar eficient – ASCULATREA. Să facem pace cu copilăria noastră. Pace cu alegerile noastre. Pace cu sinele nostru. Să fim părinții care spun relaxat: ”am făcut tot ce am putut mai bine cu resursele și informațiile pe care le-am avut și, în fiecare zi, am fost prezent autentic și atent pentru copilul meu”.
Oricum copiii noștri vor avea nevoie de terapie. (Bine că au această posibilitate!!) Dar, la finalul zilei, știm că fiecare interacțiune măruntă și aparent banală, e o cărămidă la temelia adultului de mâine. Poate fi o cărămidă solidă sau una sfărâmicioasă. Noi decidem!
Dacă te-ai decis să încerci instrumentele Hand in Hand Parenting, te aștept să îmi scrii la sfatulmamei@gmail.com și să programezi o sesiune de consiliere.
Sunt Irina Nichifiriuc, Instructor Hand in Hand Parenting și lucrez cu părinții care își doresc o relație solidă cu copii lor bazată pe încredere, blândețe și bucurie. Îmi ajut clienții să iasă din modelul învechit de parenting și să-și acceseze sinele blând, jucăuș și încrezător.
Așa de frumos spui și atât de mult adevăr