O limită după o tură de trambulină

Bună să vă fie ziua precum vi-i inima!

Pregătesc pentru 7 martie 2017, la ora 10 dimineața un teleseminar gratuit având ca temă punerea de limite. Subiectul este ”Cum punem limite fără a crea limitări” și vă puteți înscrie aici. Brîndușa Milășan (Instructor Hand in Hand Parenting în Cluj) și cu mine vom vorbi despre cum obținem cooperarea copiilor noștri punând limite ferme și limite jucăușe fără a crea limitări în creierul puiuților noștri. Gândindu-mă la acest subiect mi-am amintit întâmplarea următoare, care sper să vă deschidă apetitul pentru a afla mai multe despre instrumentul de parentaj de la Hand in Hand Parenting numit Setting Limits – Punerea Limitelor.

You can find the english version here.

Eram în parc cu cei trei copii ai mei, Matei de 6 ani, Areta de 4 ani și Eva de 20 luni. Era vară, foarte cald și tocmai se instalase o trambulină cu plată în zona de parc unde ne jucăm noi de obicei. Copiii au vrut să se dea în trambulină, iar eu am fost de acord. Fiecare a avut parte de o tură de trambulină.

Cea mică, însă, a vrut mai mult de o tură așa că a început să plângă. Am observat că ceilalți copii au plecat la joacă și își vedeau de ale lor, iar eu aveam starea de spirit potrivită, am hotărât ca, deși eram în public, să mențin limita și să ascult potopul de sentimente care se revărsau spre mine. Pe aici nu e tocmai ceva obișnuit să îți asculți copilul în public. Deci, pentru o secundă am crezut că toți oamenii din parc se vor uita la noi ca la nebuni (cea mică a mea are plămâni puternici), dar apoi mi-am dat seama că dacă voi privi în ochii fetiței mele și mă voi concentra pe a o asculta, n-am să mai văd nimic și pe nimeni.

Cu acest gând în minte, am luat-o în brațe și am dus-o câțiva pași mai încolo de intrarea la trambulină, dar suficient de aproape ca ea să vadă în continuare intrarea. Am început să-i spun cu o voce dulce: ”Știu, iubita! Tu voiai să te mai dai o dată. Dar azi nu o să te mai las.” Draguța mea plangea, țipa și se zbătea pe jos ca un pește pe uscat, transpirând intens.

După vreo 10 minute, în care eu îi repetam blând că nu o voi mai lăsa încă o tură pe trambulină și ea urlând și trântindu-se pe pământ, o doamnă mai în vârstă se apropie de noi și ne oferă aghiazmă ca să o stropesc pe micuța mea. Pentru o secundă, m-am gândit să accept, pentru că mi se părea că e prea mult. Apoi în secunda următoare m-am înfuriat în sinea mea și m-am gândit: ”Nu vezi că copilul ăsta are un tantrum și că mama lui știe ce face?”. Acum câteva luni aș fi spus asta cu voce tare, fără să mă mai gândesc la altceva. De data asta, însă, mi-am dat seama că din dragoste și din dorința de a ajuta, această doamnă ne-a făcut această ofertă, așa că am răspuns calm și cu un zâmbet cald: ”Ce drăguț din partea dumneavoastră! Mulțumesc! Fetița mea e supărată pentru că nu o mai las la trambulină. Mă descurc!”.

Mi-am îndreptat din nou toată atenția către puiul meu care a profitat de asta pentru a mai plânge și urla încă 5 minute. Apoi a terminat de plâns și protestat. S-a uitat la mine de parcă nu mă mai văzuse de mult și a cerut să ne jucăm pe iarbă. Am fost de acord. S-a jucat restul după-amiezii în jurul trambulinei împreună cu frații ei fără să mai ceară să se dea în ea.

Nu m-am gândit să observ reacția celorlalți oameni din jur pentru că eram prea preocupată de fericirea și mulțumirea din ochii drăguței mele, de relaxarea din corpul ei și de tandrețea cu care am interacționat tot restul după-amiezii.

 

Pentru a participa la teleseminarul gratuit ”Cum punem limite fără a crea limitări” din 7 martie 2017, ora 10, înscrieți-vă aici.

Tagged with:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.