Bună să vă fie ziua precum vi-i inima!
Școala e un subiect fierbinte în ultima vreme și cred că va mai fi încă mult timp. Nu vreau să-mi dau cu părerea despre sistem, pentru că sunt deja destule păreri pe piață. Vreau, însă, să vă povestesc o întâmplare legată de teme.
Mai întâi vreau să vă întreb: cum e cu temele la voi în casă? Care e atitudinea voastră față de teme? Vă amintiți de vremurile când făceați voi teme și tata vă punea rigla între frunte și birou ca să nu vă aplecați asupra caietului? Sau de momentele când mama vă povestea cum învăța pe imaș în timp ce era cu vaca la păscut și cum totuși a terminat facultatea printre primii, iar voi nu sunteti în stare să vă faceți temele în condiții perfecte? Ori poate vă amintiți despre cum trebuia să stați ore în șir cu nasul în caiet pănă la miezul nopții și apoi încă o tură dis de dimineață? Poate vă amintiți eterna amenințare: ori îți faci temele ori ajungi cioban la oi sau măturător de stradă?
Poate că aveți altfel de amintiri. Poate că iubeați temele pentru că vă aduceau mai aproape de scopul vostru în viață. Poate că nici nu vă interesau temele pentru că știați de pe atunci că viața voastră nu depinde de ele. Eh, iată că iar îmi dau cu părerea. Mai bine vă las pe voi să-mi povestiți iar eu am să vă spun povestea din prezent cu școlarul meu.
Când Matei a început școala i-am spus că va avea teme de făcut și că acelea sunt responsabilitatea lui. El trebuie să aibă grijă să și le facă. Îl voi ajuta când va avea nevoie, dar nu le voi face în locul lui. Asta nu-l împiedică să-mi ceară uneori să-i scriu eu temele, să-mi spună că urăște școala sau că e prea greu, deși are parte de o învățătoare minunată care nu-i copleșește cu teme și ține cont de aptitudinile și puterea fiecăruia, chiar dacă practică într-o școală de stat. Datorită Hand in Hand Parenting, știu acum că aceste momente de neputință sunt doar strigăte pentru atenție și conectare. Ca și noi adulții, și copiii au nevoie să se descarce de emoțiile adunate peste zi, la școală sau chiar acasă, pentru a putea gândi limpede. Sistemul limbic are nevoie de această descărcare pentru a lăsa copilul să se simtă puternic, încrezător și iubit din nou. Sunt multe feluri în care copiii pot face asta, dar cred că preferatul lor este jocul.
Ieri, Matei își făcea temele iar eu eram la bucătărie. A scris el ce a scris și a ajuns la preferata lui: matematica. Tocmai a început tabla înmulțirii și trebuiau să reprezinte prin desen exercițiul și apoi să-l rezolve. Pe la al treilea exercițiu, Matei se simțea deja descurajat, tema i se părea prea grea și era hotărât să mă determine pe mine să i-o fac, iar când am refuzat a început să strige că sunt stupidă. Toate acestea sunt semne clare ale deconectării. Un copil perfect capabil să deseneze niste floricele și să facă o înmulțire la care știe deja răspunsul, dar căruia i se pare imposibil să o facă, este un copil deconectat, nu unul obraznic, nesimțit, leneș sau prost. Iar pentru deconectare leacul e simplu: conectare și ascultare.
În loc să-l rușinez spunându-i că e floare la ureche ce are el de făcut (ceea ce ar fi fost adevărat, dar dureros pentru el în acel moment) sau să cedez dorinței lui și să mă apuc să-i fac temele sau să-i interzic să se ridice de la masă până nu termină, l-am ascultat câteva clipe, i-am dat dreptate că floricelele acelea sunt stupide și i-am sugerat să urce și să coboare scările trântind picioarele și țipând că floricele sunt stupide. S-a amuzat imediat. Chimia dintre noi s-a schimbat. Nu mai era nimeni vinovat că tema trebuia făcută și că nimeni nu voia să o facă. Dintr-o dată toată vina pica pe bietele floricele, cărora nu li se întâmpla nimic dacă o încasau. Lui Matei i-a plăcut ideea, dar a adaptat-o în felul lui. S-a dus, a făcut o tură de cameră fără să vorbească urât despre floricele, apoi a desenat un rând de floricele și a venit să mă anunțe:
I-am notat succesul: ”Ah, ai terminat deja primul rând? Ai fost rapid.”
A plecat iar. A mai făcut încă un tur de cameră și un rând de floricele. Și iar a venit la mine, și iar i-am notat succesul (Pași mici dar siguri). Și tot așa până a terminat cele opt rânduri necesare pentru completarea exercițiului.
Ceea ce s-a întâmplat după, a fost incredibil. Când a terminat tema, a venit la mine, m-a îmbrățișat și mi-a spus vesel, sincer și blând:
”Mulțumesc pentru că m-ai ajutat la teme, mami!”
Nu aș putea să-mi doresc mai mult! El a făcut treaba mai grea, dar eu i-am dat puterea să o facă prin faptul că l-am susținut, l-am validat, l-am ascultat și i-am fost aproape. Matei s-a folosit de puterea de descărcare emoțională a activității fizice și de râs pentru a se elibera de sentimentul de neputință. S-a folosit de ascultarea mea pentru a se simți validat și încrezător și de conectarea cu mine pentru a se simți din nou iubit și puternic. Nu a fost nevoie să-i spun eu că tema e floare la ureche, a simțit-o el pe pielea proprie. Și pentru că a fost o experiență pozitivă, poate și data viitoare va aborda temele în acest fel.
Îmi imaginez cât de blânzi și recunoscători am fi acum față de școală dacă am fi avut astfel de experiențe legate de teme. Cât de puțin ne-am mai certa cu sistemul, dacă am putea să-i vedem părțile bune. Cred că acești copii, și nu noi, vor reuși să schimbe sistemul de învățământ pentru că pentru ei înseamnă altceva decât pentru noi. Noi putem contribui prin sprijinul, grija și dragostea pe care le oferim.