Buna sa va fie ziua, precum vi-i inima,
Eu mi-am dorit de cand ma stiu sa adopt un copil. De pe vremea cand la televizor rula un serial de desene animate numit „CANDY, CANDY” despre o fetita abandonata, care creste la orfelinat si devine infirmiera.
Aceasta dorinta a mea mi-a fost reamintita zilele trecute cand am vazut un reportaj pe TVR 3, din Timisoara, despre adoptii. Era vorba despre sistemul de adoptie din Romania, despre copiii greu adoptabili si soarta lor si despre adoptiile internationale. Va invit si pe voi sa-l urmariti asa cum l-am vazut eu si sa-mi spuneti care este parerea voastra despre acest subiect.
Partea 1
Partea 2
Daca nu poti avea copii te-ai gandit sa adopti? Daca ai deja copii, ai putea face loc in inima, in casa ta si unuia din afara? Cum ii spui unui copil ca este adoptat? Te va iubi la fel cand va afla? Cred ca sunt doar o mica parte dintre intrebarile pe care si le pune o mama sau o viitoare mama adoptiva.
Dar oare exista sentiment mai minunat, mai uluitor, mai cald decat cel de a deveni mama? Se altereaza cumva acest sentiment atunci cand adopti un copil? Nici pe departe! De multe ori mama este cea care creste un copil si nu cea care il naste. Gandeste-te ca micutul pe care il adopti are o „mama” care i-a dat nastere (si o pun intre ghilimele pentru ca o femeie care naste un prunc si il abandoneaza nu are privilegiul de a se numi mama).
M-am emotionat si nu mai stiu ce sa scriu. Spuneti-mi voi ce parere aveti despre adoptie. Daca cunoasteti oameni care au adoptat copii si daca mama din aceea familie este altfel decat una care a nascut un copil.
!! Fara sfaturi azi. Doar meditatie.
o tristete enorma vazand toate acele paturi mici cu copilasi toti gramada, dar si furie catre parintii lor, catre situatia in care sunt pusi de asi abandona copilul (nejustificabila indiferent care e), dar e totul real. Ma uit la David cum doarme si imi vine sa-l strang tare in brate.Vezi cum e ne luam cu viata de zi cu zi, cu micile marile noastre probleme, si uitam, ignoram ca exista parte a relitatii si a vietii atat de dificila.
Multumim ca ne-ai adus in atentie un asa subiect de meditatie la care merita sa indreptam un gand, o critica, cel putin o rugaciune si un gand de bine pt acei micuti.
Tu stii ca David sa last asteptat si da recunosc ca m-am gandit la adoptie m-am interesat dar ma descurajat mult birocrazia, conditiile ce trebuiau indeplinite si durata intregului proces. Pe atunci nu erau deschise adoptiile internazionale pt cuplurile de romani din strainatate acuma vad din reportajul tau ca ar fi.
Eu as vrea si acuma sa adopt un copil, e un drum lung si anevoios da nu se stie niciodata.
Nu stiu daca dragostea ce o simtim noi pt copii nostri e mai mare ca a unei mame de copil adoptat, nu cred, ca e diferita da, ca nu naste intro secunda da ca se construieste zi de zi, pas cu pas.
Cunosc o familie care au adoptat un copil di Ucraina ei fiind italieni si il educa si il cresc cu afect dragoste si mandrie mai rar intalnite.
M-a impresionat mult mesajul tau, Ramona. Mi s-a facut pielea de gaina si am simtit emotia ta, sinceritatea si dragostea cu care ai vorbit despre acest subiect aproape tabu. Iubindu-ne copiii, avand grija de ei si invatandu-i si pe ei sa iubeasca poate contribuim intru-catva la ameliorarea situatiei mondiale. Chiar daca nu putem ajuta in mod direct acesti copii abandonati, macar incercam sa nu contribuim la inmultirea lor. SI acesta e un pas inainte. Ma gandesc ca poate atunci cand suntem in parc si ne jucam cu copiii, trece pe langa noi o mama care intentioneaza sa-si abandoneze copilul, dar vazandu-ne pe noi si relatia noastra, poate abandonaeza gandul si nu copilul.
Daa…doar meditatie. Am rimel pe fata, sa stii…:).
De multe ori m-am gandit cum ar fi sa adopt un copil, si sincer, nu am curaj. Mi-e frica de faptul ca n-o sa-l pot iubi la fel de mult ca pe copiii mei naturali si ca, intr-un fel sau altul o sa fac diferenta intre ei. Cred ca nu oricine poate adopta. Acum cateva saptamani am vorbit cu cineva de aici, din Danemarca, despre adoptii. Persoana cu care am vorbit este o doamna care are 10 copii naturali si este divortata de vreo opt ani. In urma cu trei ani a intalnit pe cineva, un barbat singur, care avea patru copii infiati, doi baieti si doua fete din India. Ea mi-a spus ca nu intelege pe cei care adopta si ca ea nu ar putea sa-i iubeasca la fel de mult ca pe ai ei. Insa el ii iubeste foarte mult, si acum are si nepoti.;)
Uau, iata ca sunt si oameni care actioneaza. Si e de admirat cu atat mai mult cu cat aceasta idee i-a venit unui barbat. A fi parinte nu are limite sociale, etnice, materiale sau religioase, singura limita este dragostea pe care o poti oferi. Iar sa ajuti un copil aflat la ananghie, fie ca a fost abandonat sau pur si simplu parintii lor nu le mai puteau oferi un trai decent, face din cel care ajuta un inger pe pamant, in opinia mea.