Era vineri, ultima zi lucrătoare dintr-o săptămână care părea că nu se mai termină, iar lucrurile continuau să meargă prost. Unele contribuții veneau direct de la familia mea – cum ar fi faptul că fiulul meu refuza să-și facă temele, iar altele veneau de la mine – cum ar fi faptul că nu reușeam să-mi public articolele mai repede.
Îmi era clar că am nevoie să plâng și să mă eliberez de emoțiile puternice care îmi întunecau gândirea, dar din diverse motive nu reușeam să o fac. Mă simțeam golită de putere și incapabilă să mă bucur de copiii mei, să mă joc cu ei. De fapt, eram atât de blocată și încărcată încât corpul meu trasformase emoția în durere la stomac, stare de oboseală și iritare.
Nevoia de parteneriat de ascultare
Știam că am nevoie de un parteneriat de ascultare, așa că am găsit un moment cât de cât liber, am pus mâna pe telefon și am sunat una dintre partenerele mele de ascultare. Nu mi-a răspuns, dar n-am vrut să pierd momentul, pentru că cu trei copiii nu se știe niciodată când vei mai avea un moment liber. Am început să-mi scutur corpul: mâinile, umerii, picioarele, așa cum am învățat de la Patty Wipfler, fondatoarea Hand in Hand Parenting, pentru a lăsa energiile să curgă prin tot corpul și să pună în mișcare agregatele necesare pentru vindecare. După 2-3 minute mi-a răsărit în minte o întrebare: ”De ce trebuie să fie atât de greu??”
De ce trebuie să fie atât de greu: să-mi cresc copiii, să am și eu o carieră, să îmi placă de mine, să iau decizii și să le pun în aplicare…
Acest ”de ce?” disperat a deschis portița lacrimilor și le-a permis să curgă libere peste obraji. Am plâns pentru aproape 10 minute repetând periodic ”De ce trebuie să fie atât de greu??”, ”De ce trebuie să fie atât de greu??”
Apoi m-am oprit. Mi s-a părut că am terminat, dar chiar când să ies din cameră să mă întorc la copii, a sunat telefonul. Partenera mea de ascultare îmi returna apelul. Răspund veselă și glumesc despre cum a ratat ocazia de a mă asculta plângând.
”Îmi pare rău! Sunt aici acum!”, îmi spune ea cu o voce caldă și blândă.
De atât a fost nevoie ca să mă pun iarăși pe plâns. Iar faptul că aveam pe cineva care să mă asculte cu căldură și empatie mi-a dat atâta siguranță încât am uitat de rușinea de a plânge când mă vede cineva din afara familiei, de faptul că aș putea fi considerată slabă și vulnerabilă și am plâns. Doar am plâns.
”Te descurci foarte bine!”
”Faci atât de multe pentru familia ta!”
”Îmi pare rău că e așa greu pentru tine!”
Partenera mea repeta din când în când dându-mi parcă și mai multe motive să plâng. Am mai plâns vreo 15 minute simțind prezența caldă și înțelegătoare a partenerei mele de ascultare și simțindu-mi durerile mele până în adâncurile lor. Apoi timerul a sunat și m-a anunțat că timpul, pe care partenera mea mi-l putea dedica, se terminase. Eu mă simțeam mult mai ușoară, mai veselă – am și glumit despre starea mea de spirit. Era exact ce îmi trebuia!
După aceea am putut să mă întorc la copiii, să fac Timp Special câte jumătate de oră cu fiecare (3), să pregătesc cina și să mai strecor încă puțin timp de joacă și după masă.
Continui să simt puterea fantastică și vindecătoare a Parteneriatului de Ascultare. Nu mă mai satur să-l tot aplic. La voi cum merge?