Cercul invizibilității – despre cum repari o relație prin joacă

Bună să vă fie ziua precum vi-i inima!

Eu știu ca aveți inimi bune si mai stiu că le folosiți în consecință. Uneori, însă cu toată bunătatea, dragostea și atenția, reușim să o facem de oaie, cum zice românul. Nu e nimic ciudat sau nou în ceea ce vă spun. Tuturor ni se întâmplă, iar părinților cu atât mai mult cu cât coșul cu responsabilități pe care îl cărăm zilnic este enorm și necesită un consum mare de energie. Plus că toți ochii sunt îndreptați constant spre noi: copiii noștri, părinții noștri, toți ceilalți părinți, bunici, vecini, colegi și prieteni par să aibă acest unic țel de a ne urmări fiecare pas. Deci, plini de responsabilități, storși de energie și observați (judecați) îndeaproape de semenii noștri, ce facem noi? o facem de oaie!

Simțim nevoia de a excela, de a fi buni la această ”meserie” veche de când lumea, pe care o face și regina și cerșetoarea, și directoarea și femeia de serviciu. Ce naiba! Cât de greu poate fi?! Nu e greu, dacă înveți să aplici instrumentele de la Hand in Hand Parenting. As vrea să corectez: nu mai pare atât de greu când știi că oricâte greșeli ai face există la fel de multe metode să repari ce ai stricat, metode oferite de abordarea de parentaj prin conectare Hand in Hand. Dar să vă spun ce s-a întâmplat de m-am apucat să filosofez așa la ceas de seară.

Ieri, a fost duminică. A fost foarte cald. Ne-am udat cu sticlele cu apă și cu gălețile. Matei s-a dat pe tobogan ud și a luat o trântă zdravană. N-a plâns ci s-a întrebat ce ar putea face ca să nu-l mai doară când prinde viteză și parcurge o bucată bună de iarbă pe fundul gol. Ne-am pus mințile la contribuție și am încropit un tobogan cu apă. A fost distracție mare, ce mai! Numai că, atunci când m-am dus să reumplu găleata cu apă, Areta o împinge pe Eva de pe tobogan pe motiv că e rândul ei. Eva cade și se lovește destul de rău (dovadă cele două vânătăi din zona coloanei pe care le are azi). Plânge mult și tare și o cere pe mami. Vine și mami, cu o falcă în cer și una în pământ, o pișcă pe Areta de braț și o întreabă:

”De ce te comporți așa?! Hai pleacă de aici! Lasă-mă să văd ce a pățit Eva!”

Da, știu, nu e tocmai filosofia Hand in Hand, de aici și supărarea mea. Dr. Daniel Siegel vorbește despre această stare în care mergi pe calea inferioară și mai înrăutățești și lucrurile rămânând blocat acolo prin autoînvinovățire. Asta se întâmplă când raționalul e oprit și ”gândim” numai emoționalul. A merge pe calea inferioară e ușor, ne vine natural pentru că e imprimată în creier de mult, de când eram mici și ni s-au întâmplat scene asemănătoare ca intensitate emoțională. A alege să schimbi macazul și să te duci pe calea superioară, în care acționezi și nu reacționezi la o scenă care trezește în tine amintiri neplăcute este totuși posibil. E nevoie de multă muncă, iar eu sunt abia la entry level.

Revenind, am făcut-o de oaie țipând la Areta și pișcând-o (să vadă și ea ce e durerea, na!). A trebuit să-mi concentrez atenția pe Eva, să văd că e bine și să o ajut să se calmeze (De ce n-am putut avea aceeași atitudine și față de Areta? Ei, asta e altă poveste.). După ce s-au liniștit spiritele și am început să raționez din nou, mă tot gândeam că ce-am făcut e bun făcut și că trebuie să găsesc o cale să restabilesc conectarea cu Areta. Mă tot învârteam pe lângă ea dar fără să mă apropii prea mult și să-i invadez spațiul personal, o priveam atent și intens să observ vreun indiciu despre cum se simte, dar nu știam ce să fac sau cum să încep. Fetița mea minunată, însă, știe foarte bine. Se apropie de mine cu un cerc Hula-Hoop.

”Uite, mami, când mă bag în cerc dispar.”, zice ea senin.

Am simțit o mie de ace în inimă și m-am gândit: ”Of, Doamne, uite ce am făcut! Am făcut-o să simtă că trebuie să dispară! Of, mamă rea ce sunt! Am făcut-o de oaie!” Revin totuși la fetița mea dulce și zic simplu: ”Ia să văd”. Ea trece prin cerc iar mie mi se aprinde un beculeț plin de speranță: ”GO PLAYFULLY!!”

”Oh, nu! Unde a dispărut Areta? Sper că e bine!”, zic cu o voce îngrijorată.

Începe să zâmbească. ”Sunt aici!”, zice ea ieșind din cerc.

”Oh, Doamne, ce bine! Am crezut că ai dispărut de tot! Ce mă bucur că ai apărut!”, zic eu și o îmbrățișez strâns.

Ea continuă jocul și se mai ”ascunde” de câteva ori. De fiecare dată când ”dispare” eu mă îngrijorez, iar când ”reapare” eu mă bucur și o îmbrățișez. AM ÎNCEPUT PROCESUL DE RECONECTARE ȘI REPARARE A RELAȚIEI.

Simt cum crește conectarea între noi, dar încă nu e la cote maxime. La un moment dat își duce cercul numai până la brâu. ”Hmm, picioare fără cap?! Ce-o mai fi și asta?”, zic eu. Areta izbucnește într-un râs dezlănțuit de se cutremură toată.

”Picioare fără cap!!”, repetă și ea și râde din nou. Îmi place pasul acesta al vindecării când emoțiile sunt eliberate printr-un râs puternic care zguduie corpul și îl detensionează.

”Picioare fără cap!!”, repet și eu, sperând să întrețin râsul. Reușesc. Areta râde din nou puternic cu tot corpul și cu tot sufletul, apoi reintră în joc mult mai relaxată și fără nevoia de a râde puternic, ci doar cu dorința de a se bucura de conectarea dintre noi. Cu râsul acela puternic, însoțit de reacția fizică a corpului ei, Areta s-a eliberat de frica de a nu fi iubită, de a fi dezamăgit, de dorința de a dispărea. La Hand in Hand Parenting numim această întâmplare Playlistening sau ascultare prin joacă. De asemenea, contactul fizic (îmbrațisările, atingerile) cu mine, contactul vizual și atenția și dragostea pe care i le-am oferit în timpul jocului, i-au reumplut paharul golit de afecțiune.

Jocul a fost, apoi, preluat de Matei, care a profitat de disponibilitatea mea de a asculta și de a fi prezentă 100%. S-au băgat amândoi în cerc, apărând și dispărând alternativ. Apoi a preluat Matei cercul si a ”dispărut” în diverse feluri. S-a amuzat toată lumea privindu-mă pe mine cum mă îngrijorez și cum îl caut într-un loc și el apare în altul. A fost felul lui de a spune ”Știi, nici mie nu mi-ai dat suficientă atenție. Am nevoie să mă vezi altfel voi dispărea.” Și i-am dat.

La un moment dat Areta mi-a cerut să mă bag eu în cerc și să dispar. M-am gândit: ”Da, merit asta, dar nu vreau să dispar de tot.” Totuși am făcut o față speriată și m-am băgat în cerc. Areta m-a scos repede din cerc și m-a asigurat: ”Știi că nu dispari. Doar te prefaci. Te scot eu!”

A urmat o după amiază plină de voie bună, de calm și relaxare. Ne-am conectat atât de frumos încât nici nu ne-a păsat de furtuna și de ploaia care ne-au alungat în casă.

Ador acest intrument, Playlistening – ascultarea prin joacă, de la Hand in Hand Parenting care îmi permite să fiu umană, dar și să repar greșelile pe care, uneori, le fac. Încrederea pe care o are Areta de a iniția un astfel de joc, știind în adâncul sufletului că va primi reacția scontată, provine din răspunsurile mele similare constante din ultima vreme. Ea știe deja că joaca vindecă, dar a fost nevoie să învăț (sau să reînvăț) și eu pentru a ne putea intâlni în lumea asta magică și vindecătoare.

Sigur, voi continua calătoria spre calea superioară împreună cu partenerii mei de ascultare. Voi explora sursa reacțiilor mele, îmi voi clarifica povestea lor, voi elibera emoțiile atașate de ele și apoi le voi integra în sistemul meu interior. Partenerii mei de ascultare să fie pregătiți, căci vin cu coșul plin și am nevoie de atenția, dragostea și susținerea lor ca să pot lucra la toate acestea. Fetița mea minunată are nevoie de mine pe calea superioară, iar eu mă străduiesc din răsputeri să ajung acolo.