Bună să vă fie ziua precum vi-i inima!
Am vorbit recent în fața a douăzeci de oameni despre cum punem limite fără a crea limitări și am vorbit și acasă despre limite destul de mult. Eva s-a hotărât să-mi arate exact cum ar fi trebuit să explic treaba cu limitele.
Joi, pentru a putea sa-mi țin prezentarea a trebuit să-i las pe copii la un spațiu de joacă timp de trei ore. Nimic deosebit poate pentru unii, noi însă nu i-am mai lasat undeva singuri așa mult de foarte mult timp. Copiii s-au simțit foarte bine. Nu am fost chemați să-i luăm înainte de vreme, când i-am luat erau veseli și povesteau despre felul în care și-au ocupat timpul acolo și cât de mult își doresc să revină. Toate bune și frumoase, ați spune. Vineri, însă, s-au văzut adevaratele efecte ale separării din ziua anterioară.
Eva a fost foarte neliniștită toată ziua, chiar dacă am organizat Timp Special așa cum am învățat de la Hand in Hand Parenting, imediat ce ne-am trezit. Găsea mereu motive să fie contra sau nemulțumită. Era clar că se simțea deconectată, dar încercările mele de a ne reconecta rămâneau fără ecou. La un moment dat trebuia să adunăm jucăriile. Printre ele era și o bilă de plastic turtită. Când i-am spus Evei că acea bilă trebuie dusă la gunoi, ea a strâns-o cu putere în pumn de parcă viața ei depindea de acea bilă și a început să țipe și să plângă:
”E bila mea!!! Lasă-mă!! Pleacăă!!”
La nivel conștient, Eva nu a simțit perioada lungă de separare. Însă în memoria ei implicită s-a reactivat o suferință mai veche. Poate cele 4 ore pe care le-a petrecut singură în maternitate până ne-am reîntâlnit. Poate cele câteva dăți în care a trebuit sa o las cu altcineva ca să-mi pot rezolva unele treburi, iar ea a plâns mult fără ca cineva să o poată asculta sau consola. Poate nici una, poate toate, poate nu voi afla niciodată. Cert este că sistemul său limbic era acum inundat de emoții puternice: ”ceva nu e în regulă, bila asta pare foarte importantă, de ea depinde siguranța mea, nu mă despart de ea”. Cortexul prefrontal era dezactivat, iar controlul situației fusese preluat de centrul socio-emoțional al creierului. Apropierea fizică dintre noi, tonul cald cu care i-am cerut să mă ajute să strâng jucăriile și bila cea strivită, i-au ofetit oportunitatea perfectă pentru a se descărca.
N-am sesizat imediat tematica plânsului (doar îmi povestiseră numai de bine despre spațiul de joacă), însă am înțeles că avea nevoie să se descarce de niște emoții care îi blocau gândirea. M-am coborât la nivelul ei, am pus mâna mea pe mâna ei (întâi conectarea) și am repetat limita cu blândețe (apoi corectarea):
”Îmi pare rău, iubita! Dar această bilă e distrusă. Trebuie dusă la gunoi!”
”Nuuuu!! E bila meaaaa!!! Pleacăăă!!!” și dă-i cu plânsul și cu țipatul.
Mă prind și eu într-un final: ”e supărată pentru că ieri am plecat și ea a fost singură, într-un loc necunoscut, atâta timp”.
”Îmi pare rău că ai fost singură!, zic. AZI nu plec! Trebuie să ducem bila la gunoi.”
Îi spun asta rar, câte o propoziție pe rând, iar în pauzele dintre propoziții, ascult cum plânge și țipă. Sistemul ei limbic îi semnalizează că e de față cineva care o iubește și care nu va lăsa nimic rău să i se întâmple, așa că izbucnește într-un plâns și mai puternic. Mai testează apele, pentru că nu se simte încă pe deplin în siguranță: ”Pleacăăă!!”, zice ea. ”Sunt aici, zic eu. AZI nu plec nicăieri.” Îmi cere să mergem la baie fiindcă are nevoie. Mai plânge și pe WC vreo 10 minute (20 minute în total), eu o ascult și din când în când îi reamintesc că nu plec, că o iubesc și când sunt plecată și că trebuie să ducă bila la gunoi. Deodată observă că detergentul de vase e la baie (nu știu cum a ajuns acolo). Se oprește brusc și îmi spune:
”Ăsta nu are ce căuta aici. EU îl duc la locul lui, iar TU pui mingea la gunoi.”
Vedeți voi, viața ei nu depindea de acea bilă turtită. Nu era deloc importantă, nici măcar nu se jucase cu ea în ultima vreme. Probabil a călcat-o chiar ea și a turtit-o. Deci, după cum spuneam, nu era importantă. Era doar pretextul pentru o bună eliberare emoțională. Acum că cortexul prefrontral preluase din nou frâiele, bila revenise la statutul de jucărie neimportantă.
”OK!”, zic eu și plecăm de mână la bucătărie. Apoi o întreb dacă vrea să mă ajute să termin curățenia. Zice că da. Strângem jucăriile, dau cu mătura, iar ea ține farașul. Îmi povestește diverse lucruri, iar când terminăm pleacă la joacă și cântă veselă o bucată bună de timp. Se joacă frumos cu Areta și colaborează deplin cu rutina de seară.
That’s my girl! S-a eliberat de sentimentul dureros de separare prin cea mai la îndemână metodă: PLÂNSUL. Dar a avut nevoie de mine să-i sesizez nevoia de a pune o limită și de a asculta până la capăt plânsul eliberator. După care au venit vremurile bune: colaborare (m-a ajutat să strâng și să mătur), înțelegere (s-a jucat cu Areta fără să se certe sau să se bată), relaxare (a cântat și s-a jucat).
Chiar dacă punem limite cu blândețe, să nu ne așteptăm de la copii să se conformeze imediat. În schimb să ne așteptăm să protesteze, iar noi să ne facem timp să le fim alături și să-i ascultăm. Roadele vor veni negreșit. N-ar fi frumos ca șeful să ne dea o treabă imposibilă, apoi să ne asculte cum ne plângem că e imposibilă, apoi să ne felicite pentru că am găsit soluție la treaba aceea imposibilă?! Eh, poate copiii noștri să fie astfel de șefi.
Dacă aș fi ales calea clasică de a pune limite și aș fi țipat la ea:
”Ce-i cu tine?! Lasă bila aia nenorocită, nu vezi ca e turtită?!”
I-aș fi transmis: ceva e în neregulă cu tine, nu e important ceea ce vrei tu, ești proastă dacă nu vezi că această bilă e stricată. Repetat suficient de des, acest mesaj limitează copilul. Trebuie să mai explic cum? Îl face să se simtă neimportant, prost, să nu aibă încredere în el, să creadă că așa se rezolvă lucrurile cu persoanele mai puțin cunoscătoare.
Sau poate aș fi zis:
”Dă bila aia încoace”, și i-aș fi smuls-o din mână. I-aș fi transmis: trebuie să te supui mie că sunt mai mare și știu mai bine. În viitor, când ar fi avut de a face cu unul mai mare sau mai știutor ar fi avut înclinația naturală de a i se supune. Pentru că, nu-i așa, astfel a învățat acasă.
Poate i-aș fi tras și o palmă la fund că toată ziua m-a enervat cu miorlăiala și cu nemulțumirile ei. Iar eu am o grămadă de treabă și nu am timp să o ascult pe ea cum se smiorcăie pentru o bilă stricată. I-aș fi trasmis, astfel, că e vina ei că eu sunt nervoasă și că soluția de a relaționa cu cineva enervant e bătaia. Nu cred că e nevoie să vă povestesc cât de nocivă e bătaia și cât de multe sechele poate lăsa pe creierașul încă insuficient dezvoltat al micuțului.
Of, da. Aș fi limitat copilul ăsta în fel și chip, am norocul, însă, să fac parte din comunitatea Hand in Hand, unde primesc și eu ascultare pentru nebuniile mele prin Parteneriatul de Ascultare și unde am învățat să pun limite fără a crea limitări.