Buna sa va fie ziua precum vi-i inima!
Atunci cand vad un om plangand, fie el mare sau mic, imi vin in minte doua situatii: fie sufera, fie e nebun. De ce pot suferi oamenii? De durere fizica, de durere afectiva, de ciuda, de nervi, de neputiinta, de gelozie, etc. Totusi cultura noastra nationala ne invata ca oamenii pe care ii vezi plangand sunt, cu siguranta, nebuni.
„Nu se cade sa plangi in public”. De fapt nu se cade sa plangi sau sa te plangi nici macar cand esti tu cu tine insuti. Numai un nebun ar lasa sa se vada atat de adanc in sufletul lui. Lacrimile sunt ca niste lupe care maresc intr-atat imaginea sufletului incat poti sa vezi si cel mai mic detaliu. Deci, am stabilit: suntem toti nebuni.
Bine, bine, problema este ca minunatii nostri copii nu stiu treaba asta. Nu stiu ca e o nebunie sa plangi. Ba din contra, plansul le vine natural si furtunos, de obicei, cand ti-e lumea mai draga. Stai si tu linistit la masa cu toata familia: „oaaaaa, vreau farfuria cu inimioareeeee!!”. Esti la o petrecere, la care ai fost invitat numai fiindca ai copil, dar te simti bine: „oaaaaaa, mi s-a spart balonul!!! Intotdeauna mi se intampla numai lucruri rele”. Te joci cu copilul jumatate de zi, ii cumperi si inghetata la final: „oaaaaa, niciodata nu ai timp de mineeeee si nu vrei sa faci nimic ce-mi place mieeee!!” Dormi si tu, ca tot omul, noaptea dupa o zi de munca (mai mult sau mai putin silnica): „oaaaaaa, vreau apaaa!!” „Poftim apa dragul meu!” „Nu vreaaaauuu in camera, vreau de la bucatarie!! Du-ma in brateee!!” Plans. Plans. Plans. Nebunie?!
Ei, as! Lupa domnule, nu nebunie. „Priveste aici mami, am descoperit o alta situatie in care plang, cea Vindecatoare.” Suferinta si Nebunia vin, insa, la pachet cu Vindecarea. Copiii sunt suficent de nebuni incat sa se apuce de plans atunci cand sufera, permitand, astfel, vindecarea. Mai e si varianta: copiii cand sufera isi innebunesc parintii, care le pot sau nu facilita calea spre vindecare.
„Stai cocoana putin! Mai intai i-ai facut pe copiii mei nebuni, acu o intorci si ma faci si pe mine nebun?! Cred ca nebuna esti dumneata!” ar zice unii si n-ar fi departe de adevar. Ma declar nebuna pe loc si fara ezitare. Sunt nebuna (si mai si plang)! Sunt nebuna pentru ca nu am inteles rolul vindecator al plansului la primul „oaaaa” al bebelusului meu. Sunt nebuna pentru ca mi-am inabusit plansul de multe ori, fara sa stiu ca el aduce vindecarea. Sunt nebuna… pardon… am fost nebuna… dar de acum gata. Am citit definitia plansului pana la capat. Daca treci de bocit, jelit, lamentat, tanguit ajungi si la reclamat.
Ce legatura are reclamatul cu vindecarea? Simplu. Cel care sufera – Copilul reclama catre parinte – cel care asculta, faptul ca el are nevoie de sprijin pentru a depasi o situatie, obstacol sau eveniment. Odata reclamat obstacolul, se instaleaza vindecarea insotita de liniste, intelegere, dragalasenie, generozitate, somn linistit si preferinte flexibile in ceea ce priveste vesela sau vestimentatia.
La parinti functioneaza acelasi sistem: cel care sufera, reclama catre cel care asculta, apoi se bucura de liniste, intelegere, dragalasenie, generozitate, somn linistit si preferinte flexibile in ceea ce priveste vesela sau vestimentatia. Pentru mine e suficient de nebunesc incat sa incerc. Se mai baga cineva?