Mi se întâmplă uneori să uit de mine și de grijile zilnice. Nu știți cum e posibil așa ceva? E simplu: privesc viețile altora.
Stați, nu aruncați încă cu roșii și nici nu vă opriți din citit. Nu mă uit nici în curtea vecinului, nici la reality-show-uri și nici nu sunt detectiv particular. Viețile care mă fascinează atât de mult încât uit de mine sunt cele de pe scena Operei Naționale Iași.
Prima oară când am luat contact cu Opera a fost în facultate. M-am îmbrăcat frumos, mi-am luat colegele de cameră și am pornit ca niște dive spre Operă. Ca o amantă năbădăioasă, Opera a vrut să ne țină în suspans, să o dorim și mai mult și să ne ațâțe cu misterul ei. Mai exact spectacolul pe care urma să-l vedem a fost anulat din cauză că solista era răgușită. M-am enervat la început și m-am revoltat. ”Cum vine asta să anuleze spectacolul pentru atât? De ce n-a avut grijă solista de vocea ei?”. Calmându-mă și analizând am înțeles că anularea spectacolului s-a făcut din respect și considerație pentru spectatori. Opera nu poate să livreze decât artă de cel mai înalt nivel. Chapeau!
Am dezvoltat o slăbiciune pentru Operă și pentru poveștile pe care ni le dăruiește cu generozitate. Cu toate acestea, nu orice spectacol este pe gustul meu. Și e în regulă să fie așa. Fiecare spectacol are spectatorii lui. Pentru mine clasicul va rămâne întotdeauna felul în care Opera mă ține cu picioarele pe pământ fără a-mi tăia aripile visării.
Vă spuneam că uit de mine când privesc scena. Acest lucru mi s-a întâmplat la spectacolul de operă Kabaret, un spectacol de teatru-dans în două acte. Mai întâi m-a intrigat faptul că am fost condusă pe scenă unde am găsit amenajată o tribună. Mi-am luat locul curioasă, neștiind nimic despre ceea ce urma să se întâmple. La stingerea luminilor, o explozie de culoare și sunet mi-a pătruns toate simțurile. Ca în Cronicile din Narnia ale lui C. S. Lewis, personaje dintre cele mai diverse și-au făcut apariția pe scenă prin intermediul unui dulap prăfuit. Unele m-au încântat, altele m-au înduioșat, altele m-au dezgustat, iar unele m-au uluit de-a dreptul. N-am putut să nu remarc totuși că multe aspecte prezentate pe scena operei ieșene sunt desprinse din viața reală, brută, nemachiată și deloc exagerată.
În Kabaret, spectatorii sunt conduși într-o lume de poveste, o lume ciudată care readuce la viață povești și personaje celebre ale cabaretului german din anii ’20-’30.
Decorul este inspirat de pictura lui René Magritte – Valorile Personale. Actorii și balerinii spectacolului trăiesc într-o lume suprarealistă, unde viața este dominată de povești pline de melancolie, umor și culoare.
În acest spațiu straniu, plin de personaje ciudate, există un dulap magic, din care își fac apariția trei clovni. Ei se bucură de minunățiile găsite în această lume, iar unul dintre ei, fermecat de atmosfera nemaiîntâlnită, alege să rămână. Acest clovn, purtat de acordurile Simfoniei nr. 5 de Ceaikovski, începe să viseze că dirijează o orchestră, la pupitrele căreia vor prinde viață personajele spectacolului.
M-a impresionat melancolia acestui ultim clovn și m-am gândit la cât de singuri ne simțim de multe ori chiar și atunci când părem a fi lideri, dirijori ai unei comunități.

Chiar dacă modernul nu este felul meu preferat de Operă, am descoperit în Kabaret un tablou artistic ce merită vizionat, admirat și cântărit în eul propriu. Poate că uneori avem nevoie de niște imagini explicite care să ne trezească din reverie sau care să ne facă să iubim mai mult realitatea actuală și nu o himeră iluzorie.
Vă recomand să mergeți la Kabaret și să vă faceți propria părere. Vreau doar să menționez că NU e un spectacol pe care să-l poți vedea împreună cu copiii mai mici de 16 ani și că nu e chiar pentru oricine. Dar e un spectacol plin de culoare, de pitoresc și de emoții brute. Merită să intrați în această lume din când în când și să vă bucurați de muzică și de companie aleasă.
Dacă vreți să fiți la curent cu programul Operei ieșene dați like paginii Opera Națională Română Iași sau accesați http://www.operaiasi.ro/.