Parteneriatul de Ascultare (3)

Buna sa va fie ziua precum vi-i inima!

Cred ca va intrebati cand vine si partea a treia despre Parteneriatul de Ascultare si oare ce chestii interesante vom mai afla despre el. Azi vine, si aduce cu el cele mai interesante informatii. In prima si a doua parte am povestit despre Parteneriate adult-adult, azi insa vrea sa schimb putin registrul. Hai sa aflam mai multe despre Parteneriatul de Ascultare copil-adult.

Cum bine ii sade oricarei metode de parenting, abordarea relatiei parinte-copil sau adult-semnificativ-in-viata-copilului – copil este o prioritate. Hand in Hand Parenting nu face exceptie. Insa, felul in care aceasta relatie este abordata, face diferenta.

In brosura despre tantrumuri si indignare, Patty Wipfler (director si fondator al asociatiei Hand in Hand Parenting) spune asa:

– Copiii sunt in mod natural vivaci, iubitori, dornici sa coopereze si sa invete

– Modul acesta natural de a fi al copiilor poate fi acoperit de sentimente neplacute

– Sentimentele ranite determina un comportament rigid, plin de frica si deloc iubitor, ceea ce se traduce, de fapt, intr-un strigat de ajutor.

– Un copil care este suparat sau are un comportament inflexibil, isi va recupera bunadispozitie daca un adult iubitor ii va fi alaturi si il va ASCULTA cu empatie in timp ce isi exprima toate sentimentele.

Serios?! E atat de simplu?! Ei, am vrea noi… Nu e simplu deloc, deoarece orice reactie puternica sau sentiment ori comportament neplacut al copilului nostru declanseaza in noi reactii la fel de puternice si cu potential de a escalada in comportament neadecvat. Cu totii am avut parte sau cel putin am asistat la situatii de genul: copil urland din toti rarunchii fiindca a primit apa in cana din care a baut si ieri, dar azi pare sa aiba monstri de jur imprejur, sau copil trantit pe jos prin magazin fiindca vrea ceva si nu primeste sau oricare alte variatiuni pe tema. Cand am avut parte de ascultare la randul nostru, reusim sa ramanem calmi si sa ascultam la randul nostru „problemele” micului strumf. De cele mai multe ori, insa, suntem fie prea obositi, stresati sau ocupati pentru a reactiona frumos si punem in aplicare vechile metode care ne vin instinctiv.

ASCULTA copilul! OK! Cum fac asta? Tot Patty ne spune: Staylistening (stai si asculta) si Playlistening (ascultare prin joc). Staylistening presupune sa fii alaturi de copil atunci cand plange, are un tantrum, nu gaseste solutii pentru problemele lui sau rade cu toata inima. Nu e nevoie sa spui nimic, cel mult il asiguri de toata dragostea si atentia ta. Nu e nevoie sa te gandesti cum sa-l scapi de plans sau de situatia de neputiinta in care se afla. Tot ce trebuie sa faci este sa fii prezent fizic si psihic si dispus sa asculti, sa asculti si iar sa asculti.

Zilele trecute Matei se apucase sa scrie ceva. Era entuziasmat la inceput dar dupa numai cateva randuri a concluzionat ca e prea greu si ca vrea sa renunte. Se urcase in turnul neputiintei si nu voia sa coboare defel (cu toate ca eu incercasem cu ratiune sa-i prezint optiuni si sa-i confirm increderea pe care o am in el). Reactia a venit imediat: lacrimi de crocodil, caiet aruncat pe jos si inevitabila replica „esti o mama rea! Vreau sa plec de la casa asta! Sau mai bine sa pleci tu!” Am inteles ca e momentul sa tac si sa ascult. Plansul a continuat cateva minute (5).

Playlistening presupune joc si ascultare. Unora dintre noi le vine greu sa alature acesti dori termeni. Stai putin, ma joc sau ascult? Unde se termina jocul si unde incepe ascultarea? Ca nu mai pricep!! Nici nu se termina, nici nu incep intr-un moment precis. Ascultarea si jocul se intrepatrund si se sustin reciproc. Copiii exprima prin joc mult mai mult decat ar putea-o face verbalizand (sa fim seriosi, nici adulti nu prea le au cu verbalizatul). Un copil care se simte neputiincios va dori sa joace jocuri in care el este mereu castigator sau puternic, uneori va avea un comportament agresiv – te bat eu pe tine inainte sa ma bati tu pe mine sau te bat eu pe tine ca esti mai mic fiindca si pe mine ma bate unul mai mare. Un copil care nu intelege un fenomen sau un eveniment va dori sa joace la nesfarsit acelasi scenariu pana cand va epuiza subiectul. Un copil furios va fi incantat sa joace jocuri agresive si sa te pocneasca, chiar si cu „perna cu pupici”, numai sa vada cum e sa fii lasat sa iti exprimi acel sentiment „rusinos”.

Continuand povestea cu Matei (ca nu se teminase inca), dupa cele cinci minute de plans i-am propus sa jucam un fel de „sfoara umana”. El sa ma traga de mana stanga spre usa, iar Areta sa ma traga de mana dreapta spre camera. Daca reuseau sa ma traga dincolo de prag atunci trebuia sa fac ce hotara castigatorul. Recunos, n-a fost cea mai grozava idee. Areta plangea ori de cate ori balanta parea sa incline spre Matei (eu ma trageam singura, cand spre unul cand spre altul), iar Matei a plans la final ca nu a reusit sa castige concursul. Ce mi-am dorit? Ca Matei sa-si dea seama ca de fapt nu vrea ca eu sa plec. Ce am obtinut? Cateva zambete, cateva plansete, o schimbare de perspectiva, un pic de conectare si la final pacea, plus un foarte bun exemplu de „asa nu”. Atunci cand eu mi-am bagat codita si am propus jocul am distrus si jocul si ascultarea. Replica a venit prompt: Matei s-a apucat de plans, eu m-am asezat alaturi si am ascultat. Atunci el a inceput sa ma loveasca ca sa ma determine sa plec. Eu ii param loviturile cu o perna si chiuiam de mama focului ca ce perna fericita sunt eu ca primesc masaj si nu bataie. Rasete, rasete, apoi calm si relaxare.

Ascultarea asta, facuta regulat si cu toata atentia si implicarea, ca un parteneriat aduce atat de multa conectare intre cei doi indivizi – unul mare si unul mic – incat la un moment dat ei inceteaza de a mai fi diferiti si devin una: doua trupuri cu un singur suflet, o familie in adevaratul sens al cuvantului.