Buna sa va fie ziua, precum vi-i inima!
De ceva vreme practic acasa Parenting by Connection, adica parentaj prin conectare. Noi oamenii, in general, si copiii, in particular, avem nevoie sa ne simtim conectati la cei pe care ii iubim sau cei care ne sunt aproape, cu care interactionam. Odata stabilita conexiunea, toate celelalte vin si se aseaza la locul lor intr-un mod natural si armonios.
Copiii se pot simti deconectati din varii motive si pot reactiona in cele mai variate moduri: unii se retrag devenind chiar depresivi, altii devin agresivi cu fratii, colegii sau animalutele de companie, altii plang din te miri ce sau se infurie fara un motiv aparent. Rolul parintilor este de a fi disponibili emotional sa preia povara neputintei, a frustrarilor zilnice si sa ofere posibilitatea de reconectare. Acum, conectarea se poate face, la randul ei, in cele mai diverse moduri: prin imbratisari, prin joaca, prin batai… cu pernele sau chiar trante si fugareli, ideea e sa existe cat mai mult contact fizic si emotional.
Bineinteles ca copiii mei sunt niste deosebiti. Ei trebuie sa iasa din tipare si sa ma invete in fiecare zi cate ceva. De curand Areta (aproape 4 ani) mi-a dat o lectie de conectare.
Era foarte suparata de vreo doua zile si se abtinea cu greu sa nu planga. Am reusit sa aflu ca doamna educatoare ii amenintase ca le va lua jucariile si le va da altor copii daca le mai lasa imprastiate. Recunosc, cu parere de rau, ca am facut si eu de cateva ori in trecut astfel de afirmatii. Probabil in sufletelul ei pur si dragalas Areta a facut niste conexiuni dureroase si acum nu stia cum sa le gestioneze. Se apucase sa fie rautacioasa cu surioara mai mica si chiar a incercat sa planga de cateva ori dar nu reusea sa-si dea drumul. Nici eu nu stiam exact cum sa procedez. In plus, in weekend asteptase cu mare nerabdare pe cineva drag sa vina in vizita, dar persoana respectiva n-a mai venit.
In dimineata aceea, am pus mana pe telefon si mi-am eliberat sufletul. Am plans ca nu stiu ce sa fac si cum sa o ajut. M-am calmat apoi m-am dus sa o iau de la gradinita. Cand am vazut-o am intrebat-o daca imi da voie sa-i dau un pup. M-a refuzat. O imbratisare? Nu! „Imi dai voie sa ma uit la tine?” Asta era ceva nou, nu mai facusem asta pana acum. A acceptat. Mi-am pus mainele pe umerii ei. M-am coborat pana ce ochii mei erau la acelasi nivel cu ai ei. Timp de 5- 10 secunde ne-am privit profund. Aproape puteam sa vad cum un val se ridica de pe privirea ei. Muschii se relaxau si cordoanele noastre emotionale se reuneau.
A fugit repede in masina, aproape zburand. I-a zambit surioarei ei, a impartit pachetul de biscuiti primit la gradi drept supliment cu fratii ei si apoi a adormit. Pentru prima data, dupa multe saptamani de cand o iau la amiaza de la gradi, a adormit in masina. Acasa am pus-o in pat si a dormit vreo doua ore. S-a trezit, pur si simplu, alt om. Deborda de veselie, de bunatate, de dragoste, exact asa cum imi imaginez ca ar trebui sa arate orice copil.
In noaptea aceea s-a trezit plangand si a plans vero 15-20 de minute cu patos si cu ciuda. In sfarsit se simtea in siguranta si conectata cu un adult disponibil sa-i asculte durerea, supararea, furia. Si-a descarcat bagajul emotional de povara pe care o purta si a facut loc sentimentelor pozitive, frumoase, iubitoare. Este absolut uimitor si fantastic ceea ce se petrece in sufletelele acestor omuleti, numiti copii, atunci cand se simt conectati cu omuletii mai mari, numiti parinti.
Ramaneti conectati. Veti afla mai multe despre conectare, joaca si ascultare in postarile viitoare!