Buna sa va fie ziua precum vi-i inima!
Într-o lume în care audio-vizualul face parte din viețile noastre în mod obișnuit, firesc și fără opreliști, am fost surprinsă să văd de câtă susținere se bucură cărțile. Mi s-a zbârlit părul pe ceafă când am constatat că nu aș fi singură (deși așa credeam inițial) dacă aș porni într-o luptă pentru apărarea lor, a cărților.
Mă frământa de câteva săptămâni o chestiune și nu știam cum să acționez. Azi am îndrăznit să cer sfatul unor oameni faini și am fost surprinsă de reacția voastră a tuturor. Dar despre ce este vorba?
Este vorba despre cum conducerea Bibliotecii Județene ”Ghe. Asachi” din Iași a decis că o investiție minunată ar fi să achiziționeze un televizor, să-l monteze în secția de carte pentru copii și să difuzeze desene animate.
Hai sa ne dăm un pas înapoi să vă povestesc ce și cum. În martie eu și copiii ne-am facut permis la Biblioteca Județeană ”Ghe. Asachi”. Ne-am bucurat când, prin aprilie, ne-au spus că vor muta secția pentru copii într-un spațiu mai mare și mai frumos. Ne-am bucurat și mai mult când l-au deschis și am constatat că au livrat ce au promis. Stăteam câte o oră și mai bine în ludotecă jucându-ne, citind, răsfoind cărți de care nici nu auzisem sau pe care le citeam eu când eram mică. Plecam cu greu de acolo, cu rugăminți și plânsete, dar încărcați de cărți și voie bună. Chiar mă gândisem să scriu ceva frumos despre bibliotecă, astfel încât toți prietenii mei să afle despre această minune din Iași. În particular, recomandam tuturor să meargă acolo cu copiii.
În urmă cu două săptămâni, însă, am avut un șoc când am intrat în ludotecă și acolo trona un televizor gigantic la care rulau desene animate de pe Minimax. (Sunt o adeptă a echilibrului. Copiii mei se uită la desene animate. În unele zile chiar exagerează, în altele nici nu-mi cer.) Văzusem televizorul acolo și înainte și imi imaginasem că e folosit pentru diversele activități care se desfășoară în incinta bibliotecii. O rog respectuos pe bibliotecară ca de acum înainte să închidă televizorul în timpul programului cu publicul. Mă întreabă uimită de ce, iar după ce îi explic că nu înțeleg rostul de a avea un televizor într-o bibliotecă. Că dacă vreau ca copiii să se uite la televizor nu e nevoie să bat atâta drum (eu stau la 20 km înafara Iașului), pot să se uite acasă. Că înțeleg ca biblioteca să atragă copiii spre cărți, nu spre televizor. Doamna îmi spune că l-au deschis ca să atragă copiii și că domnul director a dat ordin să stea deschis.
Deduc de aici că trebuie să vorbesc cu directorul. Cum sunt împreună cu copiii, îi iau frumușel de mână și ne îndreptăm spre biroul acestuia. Mă întâmpină o secretară toată numai zâmbet (nota 10 pentru achizitie, domnule director) care mă ascultă și îmi promite să transmită mesajul mai departe. Ca un cetățean român, trecut prin diverse pățanii pe pământul strămoșesc, o rog să-mi dea o foaie să fac o cerere oficială. Cât eu scriu cererea, copiii mei se plictisesc și se plimbă pe hol hilizindu-se și chițăindu-se. Moment în care, apare domnul director Doboș.
”Ce se întâmplă aici că nu mă pot auzi gândind.” (Pentru că, probabil nu o faci, din moment ce ai pus un TELEVIZOR în bibliotecă – aș fi zis dacă nu aș fi fost o doamnă).
Cu voce tare: ”Bună ziua, sunteți domnul director? Irina Nichifiriuc mă numesc.”, și-i întind mâna. În scârbă totală, zice: ”Mda. Doboș. Ce căutați aici? N-aveți voie aici? Ce-i cu scandalul ăsta?”
”Știți, am venit să vă…”
”Da, da știu de ce ați venit. Acum plecați. Nu aveți voie să fiți aici.”
”Mă aflu aici în calitate de client și…”
”Nu sunteți nici un client, sunteți abonat!”
”Mă aflu aici în calitate de abonat ca să vă…”
”Da, da, doamnă! Știu! Acum plecați o dată și ce fac atâta gălăgie copiii aștia?”
”Pentru că sunt copii?!”
”Lăsați, doamnă că mai au și alții copii și nu mai țipă așa!”
”Serios?! Ce să zic, ai mei țipă. Și nu mai vorbiți cu mine printre uși, vă rog. Dacă vreți să-mi spuneți ceva veniți aici să discutăm.”
”Ce să discutăm?! Nu discutăm nimic ca nici nu mă aud gândind în gălăgia asta. Haideți plecați o dată că nu aveți voie aici.”
”Imediat ce-mi dați un număr de înregistrare, plec.”
Îi cere secretarei un număr de înregistrare, mi-l întinde în scârbă și zice: ”Veți primi răspuns în 30 de zile.”
”Abia aștept, zic. Mulțumesc!”, îmi iau copiii și plec.
Nu știu ce m-a întristat mai mult, televizorul din bibliotecă sau atitudinea total deplasată a unui director de instituție de cultură. Cert este că, ieri când am mers să returnăm cărțile și am constatat că televizorul e tot deschis, m-am înfuriat. Am scris povestea pe pagina mea de Facebook, iar reacțiile voastre mi-au luminat ziua și mi-au restaurat încrederea în oameni și în cultură. Tot nu știu exact ce putem face, dar am încredere că am susținerea voastră și într-un fel sau altul vom reuși să închidem televizorul din bibliotecă.
Până una alta, cred ca ar fi minunat daca fiecare dintre voi ar depune o cerere în acest sens la direcțiunea Bibliotecii Județene aflată la Galeriile Comerciale ”Ștefan cel Mare” la etajul 1. Vă recomand cu mare drag să treceți și pe la secția de carte pentru copii, să vedeți ce frumos e.
Cu drag,
Irina