Zilele trecute, într-o sesiune de consiliere individuală, o mamă m-a întrebat, pe bună dreptate: Ce fel de mamă erai înainte de Hand in Hand Parenting? Un fior mi-a străbătut tot corpul, pielea mi s-a făcut de găină și lacrimile și-au făcut drum spre ochi.
Când eram mică, la mine în cartier erau două tipuri de copii: cei care luau acasă bătaie cu cureaua și cei care luau bătaie cu furtunul de la mașina de spălat. Mi se părea că sunt cea mai norocoasă fetiță din lume fiindcă nu făceam parte din a doua categorie. Mă întrebam de multe ori ce-o fi în mintea și în sufletul părinților care sunt în stare să facă așa ceva. Din perspectiva mea, nici un copil nu merita o asemenea pedeapsă.
Noi, copiii ne purtam vânătăile cu mândrie sau le ascundeam cu rigoare. Cert este că niciunul dintre noi nu credea că se poate și fără bătaie.
Acum să nu vă închipuiți că părinții noștri erau niște monștri bătăuși (chiar dacă știu și câțiva dintr-ăștia). Erau oameni obișnuiți, muncitori, buni și iubitori, ba chiar făceau tot posibilul să ne bată mai puțin decât o făcuseră părinții lor. Problema era că nici ei nu-și închipuiau că se poate face disciplină fără bătaie.
Cincisprezece ani mai târziu, când am devenit mamă, mi s-a părut chiar logic să introduc bătaia în educația copilului. Evoluția de la o generație la alta își va pune amprenta și asupra mea, iar eu voi fi mândră să folosesc doar palma (curelei îi pusesem gând rău de mulți ani). Așadar, când o autoritate în domeniul educației copilului de la vremea aceea sugera să-l ”atenționăm” pe copil cu o palmă peste mânuță atunci când aruncă mâncare pe jos, am preluat fără ezitare sugestia. Treptat ”atenționarea” peste mânuță s-a transformat în pălmuță la fund, iar pălmuța la fund în vărguță.
M-am trezit într-o zi ridicând mâna să-l mângâi pe cap pe băiețelul meu, iar el închizând ochii și ferindu-se. Un fior mi-a străbătut tot corpul, pielea mi s-a făcut de găină și lacrimile și-au făcut drum spre ochi. ”Asta nu sunt eu. Nu așa mi-am dorit să fiu părinte”, mi-am spus și-am început să caut și alte abordări de parenting. Răspunsul nu a venit imediat. Familia mea a crescut cu încă un membru, iar asta a dat o nouă turnură poveștii.
Mă simțeam mai mereu o mamă bună de nimic. Femeie nu mă mai simțeam de mult, iar soție doar arareori. Despre partea de carieră și alte preocupări nu mai vorbesc. Eram convinsă că doar eu sunt o mamă atât de rea, oricât mă străduiam să fiu perfectă. N-aș fi putut să spun nimănui provocările mele, iar a cere ajutor era echivalent cu eșecul total. Acesta a fost momentul în care am decis să învăț să fiu părinte și să nu mai fac lucrurile după ureche.
Am căutat cursuri, conferințe, cărți și experți. De la fiecare am învățat ceva despre cum să mă comport cu copilul astfel încât să-i fie lui bine. Ceea ce am înțeles mai greu a fost că nu era despre el, era despre mine. Am observat totuși că după întâlnirile săptămânale cu o comunitate de părinți, aveam spiritul mai bun. Aveam mai multă răbdare, mă jucam mai mult cu copiii, eram mai veselă și mai ușoară. Înțelegeam că nu sunt singură, că mulți părinți au aceleași provocări ca și mine, dar că fiecare găsise soluții creative pentru ele. Începeam să văd legătura dintre felul în care mă simt și felul în care mă port.
În acest context a venit al treilea copil. Mica mea a adus și o doză de curaj. Curajul de a renunța definitiv la vechile obiceiuri și de a învăța unele noi. Aici intră în scenă Hand in Hand Parenting și mai ales Parteneriatele de Ascultare, fără de care aș fi în continuare în bula mea neagră.
Nu m-am iertat complet pentru acea perioadă și încă simt cum trupul mi se înfioară și mă podidesc lacrimile când mă gândesc la cum eram. Atunci o iau în brațe pe Irinuca cea mică și inocentă care se simțea norocoasă să ia bătaie ”doar” cu cureaua și plâng. Dar nu mai plâng singură. Îmi chem un martor, un sprijin, un aliat. Îmi chem Partenerul de Ascultare pentru a-mi da siguranța și încrederea că așa ceva nu se va repeta. Arunc afară suferința și fac loc iubirii. Iubirii infinite pe care o am pentru aceste trei ființe perfecte care au acceptat să-mi fie copii.
Ce fel de mamă eram? Ca și acum, una care făcea cum știa și cum putea mai bine. Azi, mai bătrână și ceva mai înțeleaptă, tot în tranșee și dându-și silința nu să fie perfectă, ci suficient de bună.
Dacă vrei și tu să afli ce fel de părinte poți fi, te aștept la cursul de ”Îmblânzire a Emoțiilor” – curs Starter Hand in Hand Parenting despre care poți afla detalii dacă îmi scrii un email la adresa sfatulmamei@gmail.com.